Secolul al XIX-lea a marcat intrarea Ploieștiului în istoria modernă, târgul transformându-se treptat, de-a lungul a opt-nouă decenii, într-un oraș. A continuat extinderea lui, din vechea vatră de pe lângă Dâmbul în cinci direcții, mai întâi pe lângă drumurile care legau așezarea de alte centre, spre sud, sud-vest, vest, nord-vest, nord, lăsând porțiuni mari de câmp între zonele locuite, porțiuni fragmentate de străzi mult mai târziu. Unii locuitori s-au grăbit să acapareze mari suprafețe de teren chiar în părțile centrale ale orașului și cu atât mai mult în aceste zone. Cu toate numeroasele plângeri și procese, unele rezolvate favorabil, mari grădini și locuri virane de hectare întregi s-au menținut până în perioada interbelică, când au fost parcelate.
De prin 1832 au apărut și primele preocupări de urbanistică, concretizate, în primul rând, prin pavarea (în 1833—1835) a pieței centrale a orașului și a celor șase mici străzi din jur. Apoi, treptat, au fost pietruite și celelalte artere principale ale orașului, dar abia după 1870 acest proces a fost terminat. Până la primul război mondial, după modelul bulevardului, s-a trecut la înlocuirea caldarâmului de pe străzile mari cu macadam și la pavarea unor trotuare cu plăci de ardezie.
Au început să apară (prima chiar înainte de 1825) case cu etaj și locuințe moderne în care se pot recunoaște tot mai pregnant ecourile unor stiluri occidentale (mai ales neoclasic), în acest proces de primenire a locuințelor, a aspectului târgului, un rol deosebit l-a avut marele incendiu din martie 1843. Izbucnit dintr-o neglijență, incendiul, ajutat și de vânt, s-a întins cu repeziciune și a mistuit în câteva ore aproape întregul centru și o bună parte din oraș. La apelul domnitorului Gheorghe Bibescu, o colectă națională a adus în Ploiești o mare sumă de bani cu care s-a putut trece la refacere (pe lângă rezervele pe care le-au putut salva cei sinistrați și banii pe care i-au putut împrumuta). Toată această dezvoltare edilitară, ca și cea administrativ-politică, a avut la bază dezvoltarea economică a așezării.
Ploieștiul a trecut din evul mediu în epoca modernă ca un puternic centru comercial și și-a păstrat acest caracter în întreg secolul trecut și în cel actual. În cadrul comerțului, locul principal l-a ocupat, multă vreme, cel cu băuturi. Hanurile și cârciumile au fost primele și cele mai vechi prăvălii ale orașului, unele dintre ele, ca hanul Călugărului, funcționând mai bine de un secol și jumătate. Statistica din 1880 dădea cifra de 448 cârciumi și 33 rachieri. În realitate, acesta era numărul celor ocupați în ramură, numărul cârciumilor nedepășind atunci 150; în 1913, însă, erau 287. Unele dintre ele erau restaurante, iar altele asigurau o bună parte din comerțul cu alimente și chiar cu mărunțișuri. De altfel, în secolul trecut, o serie de ramuri comerciale s-au desprins de cârciumărit, fără ca o separație completă să se producă până la primul război mondial. Una, desprinsă încă în prima jumătate a secolului, a fost „brașovenia”, înțelegându-se prin aceasta comerțul cu mărfuri de Brașov, sau, în general, din apus (în principal fierărie). Amintim astfel firma „Frații Stănescu” (de pe la 1855), pe cea a lui Dimitrie Moțoiu (1878), firma „Chițu și Iosifescu”, etc.
Paralel cu „brașoveniile” activau și „lipscaniile” (împărțite în „lipscani de lux” și „bogășieri”), profilate mai ales pe manufactură, stofe, țesături. Apoi au apărut câteva magazine de stofe sau de pânzeturi, băcănii, etc. A continuat să funcționeze târgul săptămânal lunea (după 1848). Cele mai mari magazine ploieștene serveau și ca depozite, aprovizionând cu mărfuri negustorii din județ.
