Clucerul Gheorghe BOLDESCU
Clucerul Gheorghe Boldescu era un boer român, născut în ultimele decade ale secolului al XVIII-lea, mort in 1847, “care prin munca lui stăruitoare, reușise să-și facă o mică avere și un loc însemnat între concetățenii săi”.
C. lennescu ne dă următorul sugestiv portret al său:
„Bărbat înalt, statură majestuoasă, ținută demnă. Om energic, harnic la lucru, deschis la petreceri, activ și totdeauna întreprinzător; purta costumul oriental, costumul timpului: un antiriu stânjiniu sau ciadâriu, încins cu un brâu lat de șaI cafeniu cu râuri albe; o giubea neagră, rareori vișinie închisă; iar pe cap un ișlic de blană cenușiu și creț; părul capului sur, ras la ceafă, fruntea lată și luminoasă, sprâncenele dese și stufoase, fața întinsă, lucioasă și de un colorit foarte atrăgător, gura potrivită; nasul grecesc; mustățile albe și groase; ochii negri, mari și vioi; mersul măsurat, ca al marilor boeri ai vremii, pasul ferm – iacă portretul neuitatului culcer Boldescu”.
Caracterul lui era egal de frumos și atrăgător, din felul cum ni-l prezintă autorul portretului.
„Dintre cei mai bătrâni, mulți au avut desigur ocazia să-l vadă, Dumineca și în zile de sărbătoare, viind regulat la biserică; aci, toți îi făceau loc ca el cel dintâiu să meargă să se închine la icoane; el să se miruiască cel dintâi, el să ia cel dintâi sfânta anafură, dupa obiceiurile cele curate ale timpului, în care batranii și fruntașii cetățeni erau ascultați, stimați și respectați. Mulți desigur I-au văzut – ca magistrat – în fruntea sfatului nostru orășenesc, îngrijind ca un adevărat părinte trebile orașului, ascultând cu atențiune toate jeluirile, mângâind pe nenorociți, ajutand pe saraci și nevoiași, și certând – cu părintească severitate pe toți slujbașii care nu erau la înățimea chemării lor.
,,Nu leneș, nu luxos, nu interesat și lacom, nu mincinos, hrăpitor, clevetitor și fățarnic; ci bun, blajin, sobru, sever, cinstit, cu suflet curat, cu inima deschisă, miluitor și gata de a sări în ajutorul celui nevoiaș – Boldescu era un adevărat părinte pentru toți, un adevărat tip al adevăratului, bunului, bravului boer roman”.
Clucerul Gheorghe Boldescu a înființat, prin donațiile sale, spitalul din Ploești care-i poartă numele.
Pentru a ne da seama de caracterul clucerului Boldescu, – este destul să cităm o pagină din ,,diata” lui.
Dupăce sânt trecute în testament clădirile, și via, și banii lăsați, – clucerul Boldescu adaogă la ,,zestrea” spitalului:
„Patru suflete țigani, însă
Ancuța Bucătăreasa
Maria fata spălătoreasă
Ion Zlătaru din Podeni zlătar
Catrina soția lui”
„Facem cunoscut și împrejurarea aceasta – adică dintre aceste 4 suflete țigani, trei sunt vii ai noștri de moștenire făr de nici un fel de pricină; iar Catrina lui Ion Zlătaru este țigancă străină și ține amândoi căsătorie împreună necununați de sânt câțiva ani, având și un copil făcut de dânșii Nicolae de ani zece, care se află în ființă. Ne-am silit, cu toate mijloacele cuvenite, să-i dăm țigăncii din țiganii noștri cu cununie și n-au stătut putință a-i despărți. Pentru care ne mai rămânând alt chip de îndreptare, dăm această încredințare, cinstitei Eforii sub a noastră iscălitură, ca ori când se va ivi stăpânul Catrini de o va cere să-i dăm alta asemenea; iar nevrând să facă schimb, să dăm noi lui Ion soție din țigănia noastră, ca să nu fie lipsă din patru suflete ce sânt așezate într-această listă. Care urmare îndatorăm să fie păzită și de cei din urmă ai noștri moștenitori”.
Vrasăzică, clucerul Boldescu – in 1844 – „s-a silit, cu toate mijloacele cuvenite”, să dea lui Ion Zlătaru tigancă din „tigănia” boerului. „Dar n-au stătut putință a-i despărți”…
Văzând ca nu mai rămâne „alt chip de îndreptare”, boerul cere executorilor testamentari – ca Ion Zlătaru să nu fie despărțit de Catrina lui. ,,Când se va ivi stăpânul Catrinei, de o va cere – să-i dăm alta asemenea”…
„Care urmare, – închee Boldescu, – îndatorăm să fie pazită și de cei din urmă ai noștri moștenitori”.
Ce inimă bună și câtă înțelegere de patimile omenești trebue să fi avut acest boer care, la 1844, arată atâta considerație pentru sufletul robului !
Acel care s’a purtat părintește cu robul Ion Zlătaru, și cu Catrina lui, și cu „copilul lor Nicolae de ani zece care se află în ființă” – nu-și putea decât dărui averea, el și cu soția lui, pentru tămăduirea bolilor celor necajiți și sărmani.
Această pagină din „diată” nu-i mai elocventă decât un întreg volum?
Sursa:
Monografia orașului Ploiești de Mihail Sevastos, Tiparul „Cartea Românească“, București, 1937 / p.125.
Urmăriți episodul VII, despre Alex. Candiano – Popescu, din 01 februarie 2020.