ZAHARIA ANTINESCU

„Zacharia Antinescu s’a născut la Brașov, în ziua de 2 Septembrie 1826. Părintele său era profesor.
Tânărul Zacharia termină gimnaziul catolic din Brașov. Începu la Sibiu studiul teologiei și pedagogiei. Se devotă apoi carierei de dascăl.
A fost numit în 1855 profesor de limba româna la unica școală de fete din Ploești, care se compunea din trei clase primare. Școala avea un singur profesor pentru studii și o directoare pentru lucru de mână.
La 1860 a fost transferat la Școala Domnească de băeți din Ploești (mai târziu Școala No. 1), unde a funcționat treizeci și cinci de ani.
La 1 Aprilie 1891 Zacharia Antinescu a ieșit la pensie după o activitate de 43 de ani.
A avut în lunga-i carieră de dascăl, 518 elevi în Transilvania (Brașov și Sacele-Sușeni) ; 801 eleve în următorii cinci ani, la școala de fete din Ploești ; iar, in ultimii treizeci de ani, 3864 elevi la școala No. 1 de băeți. N-a lipsit dela post decât șase luni – cu ocazia exilării peste frontieră, în timpul ocupației austriace, când el a și fost arestat optsprezece zile pentru atitudinea-i națională românească.
În cursul întregii sale cariere profesorale, Zacharia Antinescu a pus suflet și dezinteresare – atât la catedră (dădea lecții gratuit și îndeplinea funcțiuni administrative – în mod onorific), cât și în diferite acțiuni culturale, filantropice sau edilitare.
Pentru a se vedea caracteru-i de-o extremă nobleță cităm aici câteva scene din volumul său de amintiri, intitulat ,.Autobiographia mea”:
„Pe când funcționam la Școala de fete, cele trei clase erau separate prin bănci într’una și aceiași sală spațioasă : eu ca profesor de studiu și o directoare pentru lucrul de mână – o bună bătrână franceză : M-me Louise Werlé, între anii 1885-1860. Elevele clasei a III-a erau înainte în bănci aproape de catedră și de tablă.
.,lntr’o zi, a doua zi după sărbătoare, o mare parte din eleve nu-și preparaseră bine lecțiunile, și meritau pedeapsă. Le-am scos pe cele culpabile la tablă ca să facă aritmetică ; iar eu mă ocupam cu băncile clasei a I-a. După jumătate de oră mă duc la tablă și întreb pe eleve : de ce nu fac lucrarea pe tablă? Ele-mi răspunseră că nu le-am dat cretă. Plecai apoi la băncile clasei a II-a să ascult elevele. După jumătate de oră mă duc la tablă și le observ: că de ce nu lucrează pe tablă. Ele-mi cereau cretă. Dar la vre-o patru eleve le curgeau lacrimi din ochi. Acestea simțiseră că le pedepsesc cu șederea în picioare.
,.Atunci mă adresez către dânsele încet spre tablă și le zic :- „Domnișoarelor, v’am pedepsit cu o oră de ședere în picioare. Altă dată să fiți mai diligente. Acum vă dau cretă și faceți lucrarea pe tablă, ca să nu vă fac rușine, simțind celelalte eleve mai mici din clasa I-a și a II-a ca v’am ținut în picicoare pentru lecțiuni”. Au făcut câteva probleme și apoi le-am permis a-și lua locurile lor, observându-le să nu mai repeteze.
„Altor eleve negligente , când îmi dădeau câte un buchet de flori – îl refuzam spuindu-le, că până când nu se vor corija, nu pri­mesc nimic dela ele. Efectul era admirabil.
,.Aflându-mă funcționând la Școala de băeți, într’una din zile, un bun elev C.C. făcu o eroare care merita pedeapsă. Dar nu voiam a-l pedepsi fiind elev diligent și cu bună conduită. Îl chem afară din bancă și luai bețigașul cu care arătam pe tablă, zicându-i să întinză palma. El o întinse cu lacrămile în ochi. Era sigur că, dupa eroarea lui, va primi lovituri pe palmă – ceiace nu era în obiceiul meu. Atunci ca motiv de ertare i-am zis : .,Ai noroc ca mâne îți este ziua numelui și de aceia le iert ; dar să nu mai faci altădată”.
Copilul își șterse lacramile și se duse la loc. Avu noroc cu patronul său, Sf. Constantin, care era a doua zi. După douăzeci și mai bine de ani, ne întâlnim la gară. Mă recomandă soției sale ca fostul profesor și-i spuse cazul din copilarie. Cu toții făcurăm haz de amintirea acestui accident rar.
În anul 1883, fiind la băile dela Câmpina, stam la cazin afară cu mai mulți amici. Un car cu boi văd că se poprește, în care era un țăran cu soția și cu o fiică a sa. Țăranul, aproape cărunt ca și mine, se dă jos din car și se adresează mie astfel : – Dumneavoastră, domnule Antinescu, sânteți „domnu” Antinescu? -Da, îi raspunsei. – Demult doream să vă văz. ca nu v’am mai văzul din copilăria mea. de când erați profesorul meu, – adăogă el. – Eu, profesorul d-tale? Apăi ești cărunt cași mine. – Ei, domnule Antinescu, – adăogă el, – necazurile scot peri albi mai înainte de vreme. lată și soția, și fata mea. – Să-ți trăiască! îi urai; și nu se mai putea sătura privindu-mă de sus până jos.
..Apoi mă rugă ca să-l las să-mi plătească el cafeaua pe care o luasem, ca să știe că și-a cinstit el pe profesorul său. I-am făcut această plăcere. S’a urcat apoi în car, și-a luat ziua bună și plecă, privind adeseori înapoi – ca să mă vază până când nu ne-am mai zărit”.
Câți dintre profesorii noștri -de demult și de acum -pot nota în amintirile lor astfel de scene?”

Sursa: Monografia orașului Ploiești de Mihail Sevastos, Tiparul „Cartea Românească“, București, 1937 / p.123-124

Urmăriți episodul II, despre Anton A. Arion, din 28 decembrie 2019.

PERSONALITĂȚI PLOIEȘTENE – Episodul I

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Follow by Email