Orchestra Simfonică a Filarmonicii din Ploiesti a fost înfiinţată ca o orchestră de amatori, s-a dezvoltat apoi după tipicul legal şi a cântat 7 ani. În acest răstimp, s-a adaptat cerinţelor tehnice şi artistice impuse, fără să abdice de la exigenţele muncii. S-a transformat treptat în bine şi, în decembrie 1959, a devenit o bună orchestră de profesionişti. I s-au modificat statutul şi obligaţiile de plan şi de program; s-au schimbat oamenii, au venit instrumentişti noi. Nu au mai rămas dintre diletanţii de la început decât cei care, dupa ce au fost examinaţi şi promovaţi, au fost recunoscuţi ca profesionişti şi ei. Selecţia nu a fost deloc simplă.
„…în primii trei-patru ani ai existenţei sale (n.a. 1952-1955) Orchestra Simfonică era o mare familie, în care se lucra laolaltă, cu tragere de inimă, cu dragoste pentru muzică, pentru răspândirea culturii muzicale, pentru formarea unui public priceput şi atent, în acest oraş, care s-a mărit neaşteptat de mult şi repede, cu oameni noi… Toţi orchestranţii au conlucrat în diferitele activităţi pe care, din lipsă de salariaţi şi reglementări, le făceam noi. Eram un colectiv închegat într-o unitate de spirit, de intenţiii şi de muncă. Toţi cântam şi ne străduiam să cântam cât mai bine, toţi plasam bilete în cercurile familiare şi profesionale, făceam pancarte şi lipeam afişe, plecam în delegaţii,organizam audiţiile în şcoli şi uzine, pregăteam sala şi scena pentru concerte.
…N-aveam timp pentru nicio plictiseală. Trecând cu nepăsare peste oboseala din munca profesională, începeam repetiţiile la ore târzii, dar eram tot aşa de proaspeţi, ca şi cum ar fi început o nouă zi. Se făcea o muncă stăruitoare, munca la pupitre, munca de procurare de obiecte trebuincioase, de îngrijirea şi repararea instrumentelor şi mobilierului. Se copiau zeci de partituri şi sute de ştime. Astfel orchestra a ajuns să-şi facă o bibliotecă muzicală pentru repertoriul curent. La început nu aveam relaţii în lumea muzicală şi în noua organizaţie a culturii, dar, curând, am făcut cunoştinţă cu instrumentişti buni, cu solişti şi dirijori. Ne-am făcut prieteni în Direcţia Muzicii, la Minister, la reparatorii de instrumente sau la magazinele de articole muzicale. Pasiune dezinteresată, cinste, energie, comportare civilizată şi eforturi de a sugruma în faşă ambiţiile care vedeam că s-ar putea ivi. Prevenirea şi atenţia în relaţiile cu publicul, cu oaspeţii solişti şi cu dirijorii, care au devenit curând misionarii dorinţei noastre de a avea relaţii cu alte orchestre şi de a culege ce era bun în experienţa acestora. Pentru aceşti musafiri ne ocupam de amănuntele unei bune cazări a lor, aveam grijă de o promptă reglare a treburilor financiare.” – Carol Nicolae Debie
Pe cine recunoasteti din fotografia postata ?
