MAGNETISMUL VECHIULUI STADION
NOTA. Prezenta “compunere” nu are pretenția de a reda cu maximă precizie evenimente și date despre stadionul Petrolul, ci așa cum au fost cunoscute în decursul timpului de autor. Pentru orice omisiune, eroare sau opinie considerate eronate sau incomplete, celor ce vor citi le cer îngăduința și un pic de iertare.
In cele ce urmează, despre complexul de clădiri cu destinația de evenimente sportive, edificiul îl voi numi „stadionul Petrolul” cu toate că de la începutul edificării lui, in 1937, a purtat mai multe nume, funcție de vremurile pe care le-a traversat orașul și țara. Amintirile mele se opresc, o scurta perioadă, în anul 1959, când mi-am continuat studiile universitare, la Facultatea de Construcții Civile și Industriale din București.
De ce magnetism ? Pentru că încă din perioada copilăriei mele (și a multora din colegii mei) impozantul complex din mijlocul orașului însemna nu doar pasiunea pentru fotbal ci și posibilitatea de a vedea meciuri de volei sau baschet, concursuri de gimnastică artistică, ce se desfășurau în sala din imediata vecinătate a tribunei I, ca să nu mai adaug faptul că atunci când puteai chiar sa “evoluezi” acolo emoția era și mai mare.
Complexul de clădiri, așa cum l-am cunoscut eu incepind cu anii ’50, cuprindea terenul de fotbal înconjurat de o pistă de atletism. din zgură roșie, cu 6 culoare, cu gropi pentru sărituri, inclusiv pentru cele cu prăjina. Pentru public s-a construit mai întâi impozanta tribună din beton armat, cu o soluție foarte îndrăzneață pentru acele timpuri în ceea ce privește copertina ce acoperea majoritatea gradenelor, iar pe partea opusă se construise ințial tribuna a II-a, din lemn, care apoi a fost înlocuită cu una din beton armat, prin anii ’50. Apoi s-a închis ovalul cu cele două peluze (peluza I ”Latină” și peluza a II-a” Tăbăcarie”) și “aripile descoperite” ale tribunei I. Pe sub cele două peluze existau intrări auto prin care puteau intra mașinile salvării sau ale pompierilor. La nivelul solului, sub zona cea veche, erau vestiarele jucătorilor și ale arbitrilor. Tot sub tribuna acoperită, la etaj se amenajaseră săli pentru secția de scrimă și pentru cea de haltere. Mai târziu s-a amenajat (improvizat) și sub tribuna a II-a o așa zisă sală de atletism pentru anotimpul friguros, sală ce se încălzea cu ajutorul unor sobe cu combustibil gazos. Terenul de joc avea un gazon impecabil fiind îngrijit de un gospodar, nea Gică Moldoveanu, care iși petrecea toată ziua acolo, ca urmaș al altuia pe care il știu doar ca nea Rudy. Pentru ca să se asigure un debit permanent de apă necesară udării s-au forat două puțuri care asigurau necesarul indiferent de sezon. La partea de sus a peluzei I se montase o “Tabelă de marcaj”, din lemn, ce afișa numele echipelor, numărul reprizei, scorul, un “cronometru” și care era manevrată din interior. Mai am și acum imaginea în care “operatorul” încerca să influențeze destinul și intredeschidea rotundul cifrei din dreptul Petrolului lăsând să se vadă parțial următoarea 1, sau 2, ș.a.m.d., înainte să se înscrie vreun gol. In spatele acestei peluze era un teren, așa zis de antrenament, acoperit cu zgură neagră. Tot cu zgură era și terenul pentru handbal la care se intra tot prin strada Latina și care găzduia chiar meciuri de prima divizie.
In imediata vecinătate a vomitoriilor (intrărilor cu scări) de la tribuna I, dar cu intrare de pe strada Stadionului, se afla sala cu destinațiile descrise mai sus, vestiare, grupuri sanitare, sala pentru șah , poligon de tir redus, birouri și cabinet medical. Sala pentru gimnastică și jocuri avea puține locuri pentru public care cel mai mult se putea înghesui pe latura dinspre tribuna I și pe peretele opus băncilor de reserve, care erau la rândul lor lipite de un perete ce despărțea sala de vestiare. Cu toate acestea la meciuri era aglomerație mare ce genera o atmosferă încinsă, la propriu și la figurat, dar care nu a culminat vreodata, din ce îmi amintesc eu, conflicte cu arbitrii sau adversarii echipelor locale. Eu am avut șansa să joc în sala aceea și nu pot uita nici acum cu câtă emoție mă îndreptam duminica spre sală (venind pe jos și parcă nu mai ajungeam) întrebându-mă dacă și când voi intra pe teren. Aici trebuie să mărturisesc ca “șansa” mea se materializa de cele mai multe ori cu câteva minute, erau alții mult mai buni ca mine, dar eu eram mulîumit că îmbrăcam maioul cu numele echipei Liceului Caragiale și la prezentarea ei eram anunțat de crainicul sălii.
In sală iarna se jucau „în cuplaj” meciuri de volei și baschet, în această ordine, între echipe ale orașului și altele din țară. Echipa de volei era antrenată de doctorul Mala Vâlvoi și îmi aduc aminte de „căpitan” cu numele de C. Șovăiala, iar cea de baschet era antrenată de Vasile Bordeianu (din București) și în care jucau Piki Tănase, Titi Aurelian și Beno Cotigaru, care juca pivot. Tot in această sală au trudit la gimnastică artistică doamnele Elena Sima și Elena Ceampelea încercând să ducă pe drumul performanței fetițe din oraș, cu mult înainte de apariția generatiei Nadiei.
Stadionul ne atrăgea pentru că acolo juca echipa noastră de suflet: Energia/Flacăra (numele de Energia nu l-a purtat decât un an) sau cea cu ultimul nume Petrolul. La meciuri se venea cu două ore înainte, cel puțin, cu jocuri de table, umbrele sau cu coifuri de hârtie, când soarele era puternic. Pentru că nu toate gradenele aveau grătare de lemn (nici pomeneală de scaune) unii din spectatori aveau grijă să aducă de acasă ziare vechi care se așterneau peste beton, ziare care după terminarea meciului fie se aprindeau celebrând Victoria, fie rămâneau să le împrăștie vântul până pe gazon. Inca înainte de începerea partidei apăreau „vânzătoarele” de semințe: „de dovleac, patru la leu”, adică patru cănuțe din lemn, foarte puțin scobite, care îți erau oferite din poala „brunetei” plină cu produsul respectiv. La tribuna I cea mai cautata era mama unui fotbalist ce juca „haripă dreapta”, care dădea la cunoscuți și câte un mic supliment. De fapt cred că „arealele” unde se desfăcea marfa erau foarte bine stabilite astfel încât toate tribunele și peluzele erau aprovizionate non-stop. Mizeria rămasă după meci, coji de semințe, programul meciului și ziare, era curățată a doua zi de „vânzătoare” aceasta fiind condiția desfășurării negoțului din timpul meciurilor. Mai mereu înainte de meciurile Petrolului se programau „meciuri de deschidere”, de fotbal sau de rugby, eu chiar am apucat meciuri de handbal in 11. Meciurile de fotbal, de deschidere, erau fie ale lui Prahova Uzina 1Mai, fie de juniori sau mai târziu de tineret-speranțe. Odată cu biletul de meci se dădea si un „program” în care găseai formațiile probabile, ce meci va fi în deschidere și un mic articol despre echipa adversă. La junior sau la tineret jucau și colegi de-ai nostrii de la Caragiale (frații Minasian, Doru Stănescu, Zamfirescu) prilej pentru noi de a-i chestiona a doua zi asupra evenimentelor de dincolo de gazon.
Echipa Petrolul era foarte iubită – sper că și acum – iar rezultatele obținute în decursul anilor justificau acest sentiment. Când am văzut primul meci al lor echipa se chema cred Energia-Flacăra și abia fusese mutată de la București unde cred că se numea „Competrol” și era urmașa lui Juventus. In Ploiești formația cu tradiție înainte de război fusese Prahova, numită „Pericolul galben”, care a câștigat campionatul național în 1915 și apoi, mult mai târziu, s-a unit cu „Concordia” devenind în final Prahova Uzina 1 Mai. Acel prim meci nu mi-a făcut o impresie deosebită și curând echipa (cu Ilie Oană și Fătu Florea pe teren) a retrogradat. Adevărat „microbist” am devenit când eram in clasa a V-a, injectat de unul din colegii mei, Costel Penescu, care la rândul lui fusese molipsit de tatăl lui dar care și juca fotbal bine, ceea ce nu era cazul meu, nici cu tata, nici cu talentul. La primele meciuri mi s-au prezentat jucătorii: Roman, Pahonțu, Petrescu, Garbeloti, Truică, Avasilichioaie, Botescu, Topșa Motronea, Marin Marcel, Bădulescu și Drăgan. Mai tirziu a venit toata generația lui Mircea Dridea (crescută de Traian Ionescu)_cu Tabarcea, Florea și George Marin, la care s-au adăugat Marosi, Sfetcu, M. Ionescu, Marinescu, Badea, Neacșu, frații Munteanu, Dridea Virgil, Babone, Zaharia, Costică Moldoveanu, Fronea Alexandru, Gigi Dumitrescu, Dragomir s.a.m.d. Campionatele câștigate în 1958 și 1959 au fost mândria noastră cea mai mare, astfel încât la facultate „nu aveam ce discuta” cu colegii. Triumfurile cu câștigarea Cupei României din 1963, umbrită din păcate de moartea lui Costică Tabarcea, sau cu câștigarea campionatului în 1966, au culminat cu meciul „de poveste în Cupa Campinilor Europei“ cu marea echipă Liverpool (0-2 în deplasare și 3-1 acasă – goluri marcate de Constantin Moldoveanu, Alexandru Boc și Mircea Dridea).
Am fost martor și la meciuri internaționale, mai toate amicale, în care se întâlneau echipele naționale B, formații venite din țările „prietene”. In vara anului 1953, la Festivalul Tineretului, a venit o echipă din India ai căror jucatori, de la înaintare, jucau desculți ! In Cupa Campionilor Europeni Petrolul a jucat în septembrie 1958 cu o echipă din RDG, Wismut Karl Marx Stadt (2-4 în deplasare – goluri marcate de Mircea Dridea și 2-0 acasă – goluri marcate de Alexandru Fronea și Nicolae Marinescu), iar în toamna anului 1959 cu Wiener Sport Club / W.S.K. (0-0 în deplasare și 1-2 acasă – gol marcat de Pavel Bădulescu), în ambele cazuri nereușind calificarea în etapele superioare.
Anii următori (1962-1967), jucând în Cupa Orașelor Târguri, Petrolul va reuși meciuri spectaculoase, încununate cu victorii, împotriva unor adversari ca: Selecționata Leipzig, Ferencvaros Budapesta, Goztepe Izmir, Lokomotiv Plovdiv sau Dinamo Zagreb.
Antrenorii acelor echipe, care mi-au marcat copilăria si adolescența, și de care îmi aduc aminte, au fost: Ilie Oană (zis și Americanul, fiind născut în Illinois, SUA) cu „secunzi” ca Fătu Florea, Truică (care a avut un sfărsit tragic) sau Constantin Cernăianu, ultimul devenind pe urmă un „principal” de succes.
Calitatea mea de spectator a evoluat în timp, ținând cont de vârsta și întelegerea primită de acasă. Astfel la început am folosit soluția brevetată de alții înaintea mea, constând în rugămintea adresată unui spectator matur care avea bilet: „ia-mă și pe mine nene”. De cele mai multe ori stratagema avea succes și controlorul îi permitea acelui om cumsecade să trecă cu mâna pe umărul unui puști, puști care odată intrat o zbughea către tribune neuitând să zică: „mulțumesc nene”. Atunci când cerberii de la poartă nu erau de acord cu manevra, adresându-ne: „veniți la pauză” eram nevoiți să trecem la planul B, adică escaladarea gardurilor care despărțeau curtea dinspre tribuna a II-a și strada Mihai Bravu. Acest plan avea marele neajuns că trebuia să găsești curtea unei treceri favorabile (proprietar absent, fără câini) și abia apoi să trecem la „escaladă” și se întâmpla ca acel gard să aibă zone la partea superioară unse cu vaselină sau ulei ars și atunci urmele pe pantaloni cauzau „interpelări” dure cănd ajungeam acasă. Când ai mei au ințeles că sunt iremediabil prins de „microb” au acceptat să-mi dea bani de bilet și atunci a dispărut stresul accederii în incintă. Participarea se făcea în gașca constituită la școală, unde în sâmbăta de dinaintea jocurilor „de acasă” stabileam ora și locul de întâlnire. Biletele se vindeau la case care se aflau amplasate chiar la începutul străzii Stadionului (vechiul nume era Alexandru II, schimbat ulterior în Maxim Gorki) și după cumpărare ne alăturam cohortelor de suporteri care ocupau toată lățimea străzii. Biletele nu erau „cu locuri”, așa că ne așezam unde mai găseam locuri libere (funcție de cât de devreme ajungeam) care să ne asigure o vizibilitate cât mai bună. Mult mai târziu, dincolo de perioada care face obiectul prezentei „expuneri” s-au pus în vânzare abonamente pentru locurile aflate la tribuna I, sub copertină, așa că m-am grăbit și eu să cumpăr un loc cu numărul 1151, foarte convenabil deoarece aveam în spate unul din stâlpii de susținere a copertinei. Acest loc îmi fusese cedat de Dan Voicilă care a devenit în acel an crainic radio.
Atmosfera din tribune, la acele meciuri, era deosebit de pitorească fără excesele pe care le vedem azi pe stadioane. Bineințeles exista un fel de „folclor” al tribunei care conținea fel de fel de „strigături” la adresa arbitrilor sau adversarilor. Totul se rezuma numai la astfel de manifestări mai cuminți, mai „fără perdea” dar niciodată eu nu am fost martorul unor invadări ale terenului de către spectator, deși asigurarea ordinei era făcută prin prezența câtorva milițieni, unii cei drept și cu câini. Ingeniozitatea tribunei era câteodata ieșită din comun, cum a fost de exemplu la un meci cu Steaua în 1958, când în poarta Stelei era vestitul Ion Voinescu (zis și „Nebunică”). Cineva de la peluză, a aruncat o cioară astfel „pregătită” încât să nu poată zbura chiar în plasa porții lui Voinescu. Bietul „Nebunică” s-a chinuit să o alunge dar cu prețul primirii singurului gol al partidei marcat de Pavel Bădulescu, cu un trasor de la 25 de metri.
O adevărata „emblemă” a tribunei era un suporter care avea talentul de a imita perfect, fluierind cu volum surprinzător de mare, „cântecul curcii” în momentul în care echipa ieșea pe teren, la încălzire, declanșând urale și încurajări din tribună. Se spunea că respectivul suporter mergea și la deplasările prin țară făcându-se auzit și pe terenuri străine. Imi pare rău că nu am știut cum îl chemă ca să-l pot menționa aici. Galerii ale echipelor oaspete nu prea se pomeneau, cred că mai mult din considerente economice și organizatorice, așa că „controversele” între galerii erau rare, chiar dacă veneau de la București fanii echipei Rapid. Orice încercare de încurajare a echipei vizitatoare era „acompaniată” imediat de huiduieli puternice, dar numai atât, fără încăierările de astăzi. Și țineti cont că nu se inventaseră zone ale oaspeților sau echipe de stewarzi. Prin poziția în oraș a stadionului, atunci cănd se „marcau” goluri se auzeau uralele până în zona centrală, la fel cum se auzeau „oftaturile” îndelungi cu ocazia ratarilor, urmate uneori de fluierături prelungite. Au fost și clipe dramatice ca atunci când la un meci cu Dinamo Bacău unul din jucătorii adverși l-a lovit grav pe Adalbert Marosi astfel încât am vîzut îngroziți mingea (galbena pe atunci) înroșita de sângele bietului portar. Pentru că atunci nu se puteau face schimbări, indiferant de situație (cred că era modelul sovietic ca și cel de desfășurare a campionatului primăvara-toamna) a trebuit să intre in poartă Gică Pahonțu, care s-a descurcat admirabil astfel că partida s-a incheiat cu scorul de 3-0 pentru Petrolul.
Meciurile din divizia A se transmiteau la radio cu crainicii stând la nivelul gazonului, mai tirziu am avut privilegiul de a proiecta o cabină a „presei” destul de generoasă ca spațiu, situată deasupra lojei personalităților (nu se cunoștea abreviera VIP pe atunci). Tot la capitolul presă trebuie să amintesc prezența în vecinătatea terenului a doi fotoreporteri, pe numele lor Ioan Popescu și Florin Tănăsescu, ce nu lipseau de la nici un meci și ale căror instantanee erau publicate în ziarul local și chiar în presa central (Sportul popular).
In afara meciurilor de fotbal se desfașurau si alte evenimente pe stadion. Astfel au fost foarte gustate în două rânduri partide de fotbal între formațiile actorilor ploieșteni și cele ale medicilor. Fiecare „formație’ venea cu ce le era specific – actorii montau o cortină în poartă iar doctorii la pauză o dezinfectau. Erau momente comice, nu conta rezultatul sau realizările tehnice (unele chiar generau râsete) dar îmi aduc aminte că cel mai bine se prezenta domnul doctor Emil Vlaiculescu care jucase în tinerețe la formația Prahova (unde fusese coleg cu vestitul antrenor Constantin Teașcă) și apoi devenise arbitru.
Când eram în ultimele clase de liceu, se organizau la sfârșit de an școlar demonstrații sportive de toate felurile și la care noi, cei de la Liceul I.L. Caragiale, prezentam un program de exerciții pe gazon folosindu-ne de niște bastoane sau numai cu brațele. Făceam îndelungi repetiții în curtea liceului sub îndrumarea profesorilor de educație fizică. La finalul exercițiilor, acompaniate de muzica militară, trebuia să înscriem pe iarbă inițialele la modă: R.P.R. sau P.M.R. Nu era simplu și nu de puține ori, în alergarea nebună ce începea la un anumit fluier al profesorului, ne ciocneam sau luam niște căzături bune. Căzătura nu era nimic față de ceea ce pățeai după, de la cadrele didactice. Fetele aveau alt fel de evoluții dar cel mai interesant era modul cum se prezentau – în rochițe scurte, mult diferite de cum le știam în uniformele școlare. Tot în acele zile se făceau și premierile pentru echipele sau sportivii merituoși – premiere ce consta în diplome și mai rar câte o cupa. De altfel de „stimulente” nici prin gând nu ne trecea. Pentru noi era suficient câ în tribună se aflau parinții sau prietenele noastre.
Pe stadion se mai desfățurau gale de box, finaluri de curse cicliste, concerte (nu venise înca moda cu „cenaclurile”), spectacole de cinema când vara se monta un ecran uriaș la peluza de la Tăbăcarie, manifestări ale pompierilor sau miliției cu câini sau motociclete, chiar și un meci de fotbal în nocturnă cu o instalație improvizată.
Azi acel stadion ce ne atrăgea ca un magnet nu mai există – a fost demolat în 2009 și în locul lui s-a construit o adevărată bijuterie botezată cu numele marelui antrenor care a fost Ilie Oană și poreclită OZN – cred eu din cauza modului cum se prezintă noaptea. Inainte de decizia demolării și construirii pe același loc a unuia nou au fost voci, inclusiv a mea, care susțineau că un stadion nou să fie construit în alta parte (cu motivația necesarului de parcări), de preferință la marginea orașului cum se întâmplă prin alte pârți, iar vechiul stadion să fie păstrat numai pentru manifestări ale copiilor și tinerilor, după o consolidare și modernizare necesară. . Nu s-au luat în considerație aceste păreri și a rezultat ce se vede astăzi.
Au rămas, în schimb, amintirile celor de vârsta mea, câteva din ele încercând a le prezenta în modesta mea „compunere” dedicind-o tuturor celor care, ca sportive, au asudat în efort, s-au bucurat de victorie, au vărsat lacrimi la înfrângeri. Mulți dintre ei au plecat să „concureze” pe alte tărâmuri, puțini mai trăiesc astăzi, poate în uitare nedreaptă, dar toți ne-au oferit nouă, ca spectator, clipe de emoție pe care în mod sigur nu le vom mai trăi niciodata la intensitatea vârstei acelor ani.
Rândurile de față poate vor fi citite și de cei din generația mea și care au putut fi martorii acelor întâmplări, întâmplări care au fost trăite altfel decât așa cum au fost descrise de mine, drept pentru care, așa cum am scris la început, le cer o umilă iertare cu rugamintea de a completa sau corecta, în gând sau în scris, cum cred ei că a fost cu adevărat.
??????? ????? ?? ??. ???. ?????? ?????? ??????
(??????̧?? ???? ? ???????? „??? ???? ?????????” ??????̦??)
???? ???????? ??????? ?? ?.?. ??????????? ?.?. ??????̦??.
