Iata mai jos doua cadre ale primei fotografii cunoscute a orașului realizată la 1871. La Ploiești politica locală și urbanismul erau descrise de contemporanii acelei epoci astfel:
,,În Ploiesci e faptu cunoscutu şi copiiloru că în materie de pavage fie-care consilieru comunalu, când vine la putere, nu are altu ceva de făcutu, de câtu să mijlocească a i se face pavagiu pe dinaintea casei seu prăvăliei sele, a fratelui, verului seu în fine a vre-unei rude ale sele.
(…) Când ori face tăbliţe pentru nomenclatura stradeloru au de gându să le comande la Paris seu Viena, să fie turnate din fontă, una câte una, să fie scrise cu litere în relief şi poleite, să nu aibe nici Viena nici Parisu aşa lucru luxosu şi apoi să le agaţe de vr’uă scândură animată în cuie rupte, în vr’uă stradă pavată cu gunoiu de grajdu şi plantată cu ciulini şi lipani.
Ce era Ploieștiul la 1870? Cum erau ploieștenii la 1870?
„parizianul are aperitivul, vienezul – fanfara, ploieşteanul – politica… spunea o zicală a timpului. Ploieștiul era orașul cu un singur ziar, o singură librărie și multe, nefiresc de multe cârciumi … apetitul exagerat pentru politică, veselia, chefurile şi ospeţele pantagruelice, jocul la kilometru – sticlele cu alcool consumate se înşiră una lângă alta, până se ajunge la un punct stabilit de jucători. Este o probă de rezistenţă bahică, în care cine ajunge primul câştigă, iar cu cât distanţa este mai lungă, cu atât gloria învingătorului este mai mare. Dar, în fond, suntem în oraşul lui Ce bei? , iar jovialitatea şi superficialitatea cu iz balcanic erau elementele constitutive ale lumii ploieştene de ieri. Nu trebuie să ne mire faptul că timpul liber al orăşeanului se învârte între cârciumă şi… biserică, cele două componente monopolizatoare ale spaţiului public de aici.
Cum era ploieșteanul ca om și cum se trăia la Ploiești la 1870?
,,Ploieşteanul, văzut de Caragiale în culori vesele, este de fapt, un tip iute în gândire, cu un fundal de pragmatism, un fel de „Mitică din vecini”, dar cu picioarele mai pe pământ, iar acest portret nu-i scade meritul orăşeanului, dimpotrivă, ni-l face mai simpatic. Trecutul este întotdeauna mai frumos decât imperativele prezentului, dictate de greutăţile şi grijile zilnice. Tuturor ne place să ne gândim la imaginea idilică a vremurilor de altădată.
A trăi la Ploieşti şi, probabil, în orice oraş românesc al secolului al XIX-lea, este, cu siguranţă, o experienţă dură, departe de viziunea edenică conturată uneori de cronicari ai prezentului care evocă numeroasele cârciumi de aici, petrecerile cu lăutari vestiţi, balurile mascate… neiges d’antan. Oamenii nu pot conjuga mai niciodată verbul a fi fericit la timpul prezent, ci doar la trecut, după cum bine remarca istoricul american Gordon Wright . De fapt, viaţa era grea aici, era o adevărată luptă pentru supravieţuire în care numai oamenii tari rezistau. Se muncea din greu, se trăia de pe o zi pe alta, puţinul cheag al negustorilor, micilor meseriaşi se strângea cu preţul unor renunţări frustrante, al unor economii drastice.
Aşa cum s-a văzut, locuinţele şi străzile sunt insalubre, aerul este poluat de mirosurile grele generate de obiceiul de a arunca resturile activităţilor casnice sau productive direct în stradă. Loc este destul. Alimentaţia proastă, lipsa igienei îşi au şi ele consecinţele directe: epidemii de tot felul. Deseori apar fenomene meteorologice extreme – inundaţiile, secetele care sunt la ele acasă mai tot timpul.
