Alexandru Candiano Popescu, poate singurul ploieștean asupra căruia și-au îndreptat atenția cele mai mari condeie ale timpului – Eminescu și Caragiale .
,,În epocă, notorietatea lui Candiano se construieşte în jurul proceselor politice şi de presă, a scurtelor perioade de arest, dar şi scandalurilor în care este implicat, peste care se suprapune reputaţia de bătăuş temut. Celebru este episodul în care îl provoacă la duel pe Mihail Kogălniceanu, iar acesta îi remite o scrisoare (publicată de trei ori de Candiano în ziarul său), prin care spune că nu a dorit să-l denigreze pe Candiano şi îşi cere scuze dacă a fost înţeles greşit. El nu se sfieşte să-şi ameninţe adversarii politici cu pistolul, aşa cum face în timpul tulburărilor din 1869, de la Ploieşti, ori să administreze corecţii fizice persoanelor care-l deranjează. Oamenii din jurul său – Stan Popescu, Guţă Grădinaru, Ilie Trăsnea – sunt din acelaşi aluat. Oraşul se teme de ei, dar îi admiră, îi iubeşte şi, mai ales, răspunde la chemările lor.
Cea mai bună percepţie a personajului nostru o are viitoarea lui soacră, care spune că nu şi-ar căsători fata cu „nebunul de Candiano” . Rostite cumva cu admiraţie, aceste cuvinte nu sunt departe de adevăr. Cum se poate numi un om care se aruncă în apă fără să ştie să înoate, doar pentru a câştiga un pariu, aşa cum face eroul nostru, în 1872, în Italia ?
Aşadar, avem portretul unui om educat, ambiţios, dar, mai ales, curajos până la nebunie, impulsiv şi, prin asta, nesăbuit. Cel mai probabil, el gândeşte că a fost predestinat pentru fapte mari, că nu este cu nimic diferit faţă de oamenii de seamă ai epocii sale. Este independent financiar, este proprietarul unui ziar din cele 60 câte apăreau în ţară în 1869, are priză la mulţimi, dispune de un curaj frizând nebunia, este temut şi urât de unii, admirat de alţii, iubit de femei. Cu ce-ar fi el mai prejos decât Rosetti, Brătianu sau Kogălniceanu, Carada ?
Alexandru Candiano-Popescu deţine toate coordonatele eroului romantic. Era omul care avea puterea de a conduce o „revoluţie”, dar, în egală măsură, el era cel mai potrivit pentru a eşua în demersul său. Din păcate, posteritatea nu a fost prea generoasă, ştergându-i aura romantică de erou al zilei de 8 august 1870, de exilat voluntar în Italia, de erou al Războiului de Independenţă, lăsându-i doar tuşele comice ale lui Caragiale. Dar e şi acesta un mod de a trece prin timp.
(Extras din Dorin Stănescu, Republica de la Ploiești, 2016)
