Ploieștiul dispărut: Bd- ul Republicii, casa Canciu, demolată în ianuarie 1970, colţ cu Vasile Lupu.

Sursa Carol Nicolae Debie, anul 1969

 

„În schimb, profesorul Canciu (Liceul „Petru şi Pavel”), de matematică, mă înfricoşa – mai târziu s‑a văzut că nu din cauza slăbiciunii mele la matematică ci din cauza „originii etnice”. Profesorul de desen, pictorul Theodorescu‑Romanaţi, pe care am crezut că o să‑l dau gata cu talentul meu extraordinar, mi‑a dat în cap cu blocul de desen strigând la mine să nu mai vin cu desene făcute de alţii. Poate părea de necrezut, dar în clasă aveam câţiva colegi (13‑14 ani) membri ai „Cuibului legionar din liceu” şi care ne făceau zile fripte celor 2 (doi) evrei din clasă, adăugând invidia la ideile lor antisemite. (Unii ar zice că de fapt antisemitismul se bazează mai ales pe invidie şi frustrare.) Celălalt evreu era Bernard Bereanu, fiu de tapiţer, strălucit la matematică (devenit mai târziu unul din marii matematicieni ai generaţiei, profesor universitar etc.). Canciu, „proful de mate”, era disperat şi furios că nu‑i putea da jidanului mai puţin de nota 10. Pe mine mă invidiau mai mult cu ură de clasă – veneam cu maşina la şcoală, vorbeam franţuzeşte cu „proful de franceză”, luam mereu 10 la română şi la geografie (pentru cele mai frumos desenate hărţi). Bereanu stătea într‑o bancă spre fundul clasei, pe dreapta, iar eu stăteam „în banca a doua de la geam”. În faţa mea era Enescu, un băiat de familie bună, subţirel şi ambiţios să fie primul la toate. Pesemne că îl deranjau micile mele succese, aşa că într‑o zi mi‑a pus pe bancă un bileţel pe care desenase o svastică. I‑am dat pe loc replica – un bileţel identic, dar cu secera şi ciocanul. Nu pot nici azi să‑mi explic cum de ştiam pe atunci că cele două semne erau antagoniste; în familia mea şi în cercul lor de amici nu putea fi vorba de simpatii comuniste, dar e adevărat că citeau Dimineaţa şi Adevărul, ziare de stânga, în care URSS era prezentată ca principala oponentă a nazismului. A doua zi au fost găsite în toate băncile zeci de hârtii cu desene de „propagandă comunistă”, multe din ele reproducând în mod stupid desene anticomuniste din ziarul legionar Porunca vremii. A urmat imediat o anchetă condusă de profesorul Canciu, care a început cu nişte palme grele aplicate presupuşilor autori, Bereanu şi cu mine – cine puteau fi autorii manifestelor comuniste alţii decât jidanii (începând cu Karl Marx)? Apoi lucrurile au căpătat un curs mai grav; am fost arestaţi şi duşi la chestura de poliţie, alt interogatoriu, alte palme – doi copii de 12‑13 ani atentau la siguranţa statului. Tata a pus repede în mişcare toate relaţiile din protipendada ploieşteană şi am fost eliberaţi în aceeaşi zi, după un regim de carceră cu pâine şi apă, dar oficialităţile au hotărât că fapta trebuie sancţionată (deşi nedovedită) şi Bereanu şi cu mine am fost eliminaţi definitiv din toate şcolile de stat. Şi aşa am devenit comunist fără să ştiu ce‑i aia, ca burghezul gentilom, la 12 ani…” –  memoriile lui Mihail Caffé, redactate de către nepotul său, Andrei Sommer. Mihail Caffé este un arhitect român de origine evreiască, născut pe 31 august 1924, la București. Viața familiei sale și, implicit, copilăria sa, au fost legate de județul Prahova, tatăl său fiind inginer de foraj petrolier la Concordia. (sursa Republicaploiesti.net)

Casa Canciu – 1969

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Follow by Email