𝗣𝗘𝗥𝗦𝗢𝗡𝗔𝗟𝗜𝗧𝗔̆𝗧̦𝗜 𝗣𝗟𝗢𝗜𝗘𝗦̦𝗧𝗘𝗡𝗘 – 𝗘𝗣𝗜𝗦𝗢𝗗𝗨𝗟 𝗖𝗫𝗫𝗩

Luna aceasta s-au împlinit 66 de ani de la nașterea marelui poet Ion (Nino) Stratan dar și 17 ani de la tragica sa dispariție! Prieten cu Nichita Stănescu şi considerat drept cel mai important continuator al acestuia, Stratan a fost, de asemenea, „cel mai distins poet al Cenaclului de Luni la o vreme când ceilalţi optzecisti încă îşi pregăteau ucenicia”.

Pe 1 octombrie 1955 s-a născut la Izbiceni, Olt, poetul Ion Stratan (adoptat de Ploiești, unde a și murit pe 20 octombrie 2005). A fost, alături de Traian T. Coșovei și alți câțiva (nu mulți), optzecistul cel mai apropiat de Nichita Stănescu, pe care-l continuă pe linia ludic-abstractă și hermetico-barbiană – apreciază criticul literar Paul Cernat.

Ion Stratan este considerat ca unul dintre cei mai importanţi poeţi „optzeciști“. A absolvit cursurile Facultăţii de Filologie din București (1981) și a debutat în același an cu volumul „Ieșirea din apă” (debut publicistic în 1972, în revista „Amfiteatru”). A fost membru al cenaclului „Amfiteatru“, al „Cenaclului de Luni“ condus de Nicolae Manolescu și al cenaclului „I. L. Caragiale” din Ploiești, membru al conducerii revistei „Contrapunct” și bibliotecar la Biblioteca „Nicolae Iorga” din Ploiești. A colaborat cu poezie, critică literară, eseuri, traduceri la numeroase reviste literare din ţară. Semnatar, alături de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei și Florin Iaru, al volumului „Aer cu diamante” (1982), care a marcat consacrarea „generaţiei optzeciste”.

Pe culmi

După debutul editorial cu volumul Ieșirea din apă (1981, la capătul a aproape un deceniu de colaborări în presă), face parte din cvartetul „beatles-ilor” optzeciști din prima antologie potică a „Cenaclului de luni”, „Aer cu diamante” (1982, cu Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Traian T. Coșovei – și Tudor Jebeleanu ca ilustrator). Artificier al limbajului, dă în suita progresivă „Pentameronul”, piesa de rezistență – virtuoz-subversivă – a liricii sale dintotdeauna. Aici e Stratan at his best – consideră Paul Cernat – cu o posteritate „trimbulindă” mergând până la Sorin Gherguț și Constantin Acosmei. „Cinci cântece pentru eroii civilizatori” (1983) și „Lumină de la foc” (1990) valorifică aceeași materie pirotehnic – deconstructivă, gravă și sarcastică în substrat.

Decăderea

O dată cu „Lux” (1992) și cu plachetele următoare („Ruleta rusească”, 1993, „Desfacerea”, 1994, „Cântă, zeiță, mania…”, 1996, „O zi bună pentru a muri”, 1996, „Mai mult ca moartea”, 1997, „Apa moale”, 1998, „De partea morților”, 1998, „Celebra specie umană”, 1999, „Oameni care merg”, 1999, „Crucea verbului”, 2000, „Zăpadă noaptea”, 2000), poezia sa intră într-o altă zodie, diluându-se tot mai mult. Etajul reflexiv, livresc-metafizic și morbid, iese la suprafață, dar fără aceeași originalitate și strălucire, menționează, în continuare, Cernat.

Urmează, inevitabil, căderea. „Intrat în derivă existențială, publică mult, necontrolat, amestecînd minereul pur cu mari doze de material steril. Printre pepitele aurifere se numără poeme neo-barbiene precum „Kant-Orient Express”, „Odă”, „Cartagina”, „Pământ roșu”, „Locul de trecere”, „Corabia”, „Formele interioare”, amintește Cernat. Apoi, mai departe: „Încă ingenios conceput, volumul „Ruleta rusească” (1993) pare o variantă personală a „dulcelui stil clasic” stănescian, cu remake-uri rafinate ale poeziei pașoptiste”.

Sfârșitul

„Cafeaua cu sare” (1998) este un volum de aforisme lirice, tendința spre concentrare enigmatică și lapidaritate abstractă făcându-se, de altfel, tot mai mult prezentă cu trecerea timpului; ca la ultimul Nichita Stănescu, lirismul său se destramă psihico-lingvistic, devenind angoasat și thanatic. Destrămarea se agravează pînă la confuzie în ultimele volume, „O lume de cuvinte”, „Biserica ploii”, „Spălarea apei”, „Jocurile tăcute”, „Biblioteca de dinamită”, „Pământ vinovat”, o aparentă excepție de la regulă fiind poemele ample, manieristabstruse, din eliotianul „Țară dispărută” (2003). Sfârșitul este violent. „Redactor la revista-fanion a optzeciștilor, Contrapunct, animator cultural după aceea la Casa de Cultură din Ploiești, a fost căsătorit o vreme cu poeta Letiția Ilea, iar după divorț a locuit cu mama lui (în blocul cunoscut sub denumirea de „7 Etaje”), și s-a sinucis (cu un cuțit) imediat după moartea ei, victimă a propriei boli (schizofrenie – pe lângă ciroză) și a unei boeme de poet maudit”, declară criticul literar Paul Cernat.

𝗦𝘂𝗿𝘀𝗮: 𝗲𝘃𝘇.𝗿𝗼/𝗺𝗮𝗿𝗶𝗿𝗲𝗮-𝘀𝗶-𝗱𝗲𝗰𝗮𝗱𝗲𝗿𝗲𝗮-𝗹𝘂𝗶-𝗶𝗼𝗻-𝗻𝗶𝗻𝗼-𝘀𝘁𝗿𝗮𝘁𝗮𝗻

𝗨𝗿𝗺𝗮̆𝗿𝗶𝘁̦𝗶 𝗲𝗽𝗶𝘀𝗼𝗱𝘂𝗹 𝗖𝗫𝗩𝗜 𝗱𝗶𝗻 𝗱𝗮𝘁𝗮 𝗱𝗲 𝟮𝟵.𝟭𝟬.𝟮𝟬𝟮𝟮