𝗩𝗮𝘀𝗶𝗹𝗲 𝗣𝗔𝗥𝗔𝗦𝗖𝗛𝗜𝗩 (𝟬𝟯.𝟬𝟰.𝟭𝟵𝟮𝟴 – 𝟬𝟰.𝟬𝟮.𝟮𝟬𝟭𝟭)
S-a născut la 3 aprilie 1928 într-o familie săracă din satul Ordoreanu, comuna Clinceni, județul Ilfov. În 1940, la 12 ani, a părăsit casa natală și a plecat la București unde a încercat să își câștige existența. În perioada 1940-1946, a lucrat ca băiat de prăvălie în București.
In anul 1946 a avut primele contacte cu membrii P.C.R., obținând un post la Cooperativa de consum „Victoria” (înființată de P.C.R. pentru aprovizionarea cu alimente de bază, la prețuri mai mici, a marilor întreprinderi ale Capitalei și a cartierelor muncitorești). În paralel, s-a implicat în activitatea de propagandă prin aderarea la organizația de tineret a Cooperativei. În noiembrie 1946 a devenit membru al P.C.R.. Începând cu decembrie 1947 s-a angajat la Poșta Centrală din București, iar la 20 noiembrie 1949 a fost înrolat în armată și repartizat la Regimentul 3 Radio Deva. La 1 ianuarie 1950 a fost selecționat pentru Școala de ofițeri de transmisiuni de la Sibiu, instituție pe care a absolvit-o la 23 august 1951 cu gradul de locotenent. A fost repartizat la Regimentul 137 din Ploiești unde a avut pentru prima dată de suferit de pe urma „rigorilor” Partidului, care nu i-a permis să se căsătorească cu iubita lui, din cauza originii sociale „nesănătoase” a acesteia.
Epurat din armată, a încercat să urmeze cursurile Facultății de Științe Juridice din București, dar nu a fost admis datorită faptului că locurile erau asigurate unor ofițeri de Securitate și Miliție care nu aveau studii superioare. În aceste condiții a optat pentru Școala Tehnică de Telecomunicații din București, pe care a absolvit-o în 1958, fiind repartizat ca tehnician de telecomunicații la Oficiul de Telefoane din cadrul Poștei din Ploiești. Ulterior a fost transferat la Întreprinderea de Telecomunicații din Câmpina (1 octombrie 1962) și mai apoi la Combinatul Petrochimic Brazi (2 decembrie 1962).
La 6 decembrie 1963 a suferit primul abuz major din partea organelor locale și de partid care l-au evacuat din apartamentul pe care îl primise în perioada când lucra la Poșta din Ploiești. Timp de 10 luni (perioadă în care dosarul nr. 4074/1963 s-a aflat pe rolul Judecătoriei Ploiești fără a fi soluționat, fiind mutat de la un complet la altul) familia sa nu a avut o locuință. În cele din urmă, prin hotărârea finală a Tribunalului, i s-a permis reocuparea imobilului din care fusese evacuat în mod abuziv.
În luna noiembrie 1968, la alegerile de partid din Combinatul Petrochimic de la Brazi, Vasile Paraschiv a anunțat în cadrul adunării generale că dorește să se retragă din P.C.R., al cărui membru era din 1946.
În urma anunțului s-au exercitat numeroase presiuni asupra lui să revină asupra deciziei, însă fără succes. A fost arestat la 29 iulie 1969 şi internat la spitalul de boli psihice de la Urlaţi, fiind externat după ce declarase greva foamei.
La 3 martie 1971 a adresat CC al PCR şi Uniunii Generale a Sindicatelor din România o listă cu 11 propuneri privind liberalizarea vieţii sindicale. A fost din nou arestat şi internat în azilul psihiatric de la Voila Câmpina.
În 1976 îşi exprimă, într-o scrisoare trimisă postului de radio „Europa Liberă”, solidaritatea cu foştii membri ai PSDR, care suferiseră în primi ani ai regimului comunist, condamnări politice. Este din nou internat, la 1 decembrie 1976, în azilul de la Voila şi ţinut sub observaţie până în 23 decembrie, diagnosticul fiind „psihopatie paranoică…psihoză delirantă…comportament antisocial patologic”.
În februarie 1977 aderă la mişcarea Goma, fiind printre semnatarii scrisorii adresate conferinţei de la Belgrad. În aprilie 1977, în urma unei vizite la locuinţa din Bucureşti a familiei Goma, este rearestat, anchetat la Securitatea din Ploieşti şi internat la spitalul de boli psihice din Săpoca, Buzău, la secţia de bolnavi incurabili, violenţi şi periculoşi.
În noiembrie 1977 i se eliberează, în urma cererii sale, un paşaport turistic. Pleacă la Paris, împreună cu fiul său. La 6 februarie 1978 ţine prima conferinţă de presă în care vorbeşte de folosirea în România a tratamentelor psihiatrice ca metodă de represiune împotriva opozanţilor regimului comunist. Se supune unui examen psihiatric, fiind declarat perfect sănătos. Este susţinut în demersurile sale privind necesitatea creării unui sindicat liber în România cu sprijinul sindicatelor franceze.
La 30 aprilie 1978 vrea să se întoarcă acasă, însă nu i se permite intrarea în ţară. În urma protestelor organizaţiilor sindicale europene, la 9 iulie 1978 i se acceptă revenirea în România. I se desface, însă, contractul de muncă de la întreprinderea IAMC din Otopeni, unde lucra, pe motiv de absenţă nemotivată.
În 1979 aderă la Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România.
La 28 mai 1979 este ridicat de Securitate, bătut bestial şi abandonat în pădurea Păuleşti de lângă Ploieşti.
Din 1979 până în 1982 nu se mai ştie nimic de Vasile Paraschiv, deşi diverse organizaţii internaţionale, precum şi ziarişti occidentali au încercat să intre în contact cu el. Existau zvonuri despre asasinarea sa de către Securitate. Ziariştii francezi veniţi la Ploieşti pentru a-l intervieva pe Paraschiv sunt bătuţi chiar în stradă. În iunie 1982 Mihai Radu Paraschiv, fiul lui Vasile Paraschiv, emigrat în SUA, reuşeşte, după mai bine de doi ani de încercări, să ia legătura prin telefon cu părinţii săi. Convorbirea cu tatăl său nu durează mai mult de două minute, fiind întreruptă de Securitate, dar măcar se ştia că Vasile Paraschiv este încă în viaţă.
La 14 mai 1987 Vasile Paraschiv este din nou ridicat de Securitate, şi, sub ameninţare, semnează o declaraţie că încetează orice activitate sindicală. La 22 martie 1989 este din nou ridicat, ţinut şapte zile în bătăi, şi dus apoi la azilul psihiatric de la Voila.
După 1989 Vasile Paraschiv a continuat lupta sa pentru libertate, dreptate şi adevăr.
În mai 2001 domnul Vasile Paraschiv a donat „Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei” documente importante din activitatea sa de disident – scrisoarea de 366 de pagini adresată lui Nicolae Ceauşescu, interviuri, scrisori către Europa Liberă, fotografii şi un radio la care Vasile Paraschis asculta radio „Europa Liberă”. În iulie 2002 Vasile Paraschis a participat la Memorialul Sighet la deschiderea sălii „Disidenţi şi oponenţi în anii 80”, unul dintre panourile expoziţiei fiindu-i dedicat. Domnul Paraschiv a fost prezent de-a lungul anilor la Sighet la Ziua Porţilor Deschise.
În 2003, a fost invitat la cea de-a VIII-a ediţie a Şcolii de Vară de la Sighet. Vorbindu-le elevilor despre începuturile disidenţei sale, domnul Paraschiv mărturirea:
„𝘈𝘤𝘦𝘴𝘵 𝘭𝘶𝘤𝘳𝘶 (𝘱𝘳𝘦𝘥𝘢𝘳𝘦𝘢 𝘤𝘢𝘳𝘯𝘦𝘵𝘶𝘭𝘶𝘪 𝘥𝘦 𝘱𝘢𝘳𝘵𝘪𝘥, 𝘯.𝘯.) 𝘭-𝘢𝘮 𝘧𝘢̆𝘤𝘶𝘵 𝘪̂𝘯𝘵𝘳-𝘰 𝘢𝘥𝘶𝘯𝘢𝘳𝘦 𝘨𝘦𝘯𝘦𝘳𝘢𝘭𝘢̆ 𝘥𝘦 𝘢𝘭𝘦𝘨𝘦𝘳𝘪 𝘥𝘦 𝘱𝘢𝘳𝘵𝘪𝘥, 𝘱𝘶𝘣𝘭𝘪𝘤 𝘴̧𝘪 𝘥𝘦𝘴𝘤𝘩𝘪𝘴, 𝘤𝘢 𝘴𝘢̆ 𝘷𝘢𝘥𝘢̆ 𝘵𝘰𝘵̧𝘪 𝘤𝘰𝘭𝘦𝘨𝘪𝘪 𝘮𝘦𝘪 𝘴̧𝘪 𝘴𝘢̆-𝘮𝘪 𝘶𝘳𝘮𝘦𝘻𝘦 𝘦𝘹𝘦𝘮𝘱𝘭𝘶𝘭. 𝘋𝘪𝘯 𝘱𝘢̆𝘤𝘢𝘵𝘦, 𝘯𝘪𝘮𝘦𝘯𝘪 𝘯𝘶 𝘮𝘪-𝘢 𝘶𝘳𝘮𝘢𝘵 𝘦𝘹𝘦𝘮𝘱𝘭𝘶𝘭 𝘴̧𝘪 𝘪̂𝘯 28 𝘪𝘶𝘭𝘪𝘦 1969 𝘢𝘮 𝘧𝘰𝘴𝘵 𝘪𝘯𝘵𝘦𝘳𝘯𝘢𝘵 𝘤𝘶 𝘧𝘰𝘳𝘵̧𝘢 𝘭𝘢 𝘴𝘱𝘪𝘵𝘢𝘭𝘶𝘭 𝘥𝘦 𝘯𝘦𝘣𝘶𝘯𝘪 𝘥𝘪𝘯 𝘜𝘳𝘭𝘢𝘵̧𝘪, 𝘫𝘶𝘥𝘦𝘵̧𝘶𝘭 𝘗𝘳𝘢𝘩𝘰𝘷𝘢.”, şi încheia „𝘜𝘳𝘮𝘢𝘵̧𝘪 𝘤𝘶 𝘵𝘰𝘵̧𝘪𝘪 𝘴𝘧𝘢𝘵𝘶𝘭 𝘴̧𝘪 𝘦𝘹𝘦𝘮𝘱𝘭𝘶𝘭 𝘮𝘦𝘶. 𝘍𝘪𝘵̧𝘪 𝘥𝘦𝘮𝘯𝘪 𝘴̧𝘪 𝘯𝘦𝘪̂𝘯𝘧𝘳𝘪𝘤𝘢𝘵̧𝘪, 𝘶𝘯𝘪𝘵̧𝘪-𝘷𝘢̊ 𝘤𝘶 𝘵𝘰𝘵̧𝘪𝘪 𝘴𝘶𝘣 𝘢𝘤𝘦𝘭𝘢𝘴̧𝘪 𝘨𝘢̂𝘯𝘥 𝘴̧𝘪 𝘢𝘤𝘦𝘦𝘢𝘴̧𝘪 𝘪𝘥𝘦𝘦 𝘴̧𝘪 𝘢𝘵𝘶𝘯𝘤𝘪 𝘷𝘦𝘵̧𝘪 𝘢𝘷𝘦𝘢 𝘤𝘶 𝘵𝘰𝘵̧𝘪𝘪 𝘵𝘰𝘵 𝘤𝘦 𝘷𝘢̊ 𝘵𝘳𝘦𝘣𝘶𝘪𝘦: 𝘥𝘳𝘦𝘱𝘵𝘢𝘵𝘦 𝘴̧𝘪 𝘭𝘪𝘣𝘦𝘳𝘵𝘢𝘵𝘦, 𝘥𝘦𝘮𝘰𝘤𝘳𝘢𝘵̧𝘪𝘦 𝘴̧𝘪 𝘥𝘦𝘮𝘯𝘪𝘵𝘢𝘵𝘦, 𝘢𝘥𝘦𝘷𝘢̊𝘳𝘶𝘭 𝘪̂𝘯 𝘭𝘰𝘤𝘶𝘭 𝘮𝘪𝘯-𝘤𝘪𝘶𝘯𝘪𝘭𝘰𝘳. 𝘈𝘴𝘵𝘢 𝘦𝘴𝘵𝘦 𝘵𝘰𝘵 𝘤𝘦 𝘱𝘰𝘵 𝘴𝘢̊ 𝘷𝘢̊ 𝘭𝘢𝘴 𝘦𝘶 𝘷𝘰𝘶𝘢̊ 𝘮𝘰𝘴̧𝘵𝘦𝘯𝘪𝘳𝘦. 𝘓𝘶𝘱𝘵𝘢 𝘮𝘦𝘢, 𝘪𝘥𝘦𝘪𝘭𝘦, 𝘴𝘧𝘢𝘵𝘶𝘭 𝘴̧𝘪 𝘦𝘹𝘦𝘮𝘱𝘭𝘶𝘭 𝘮𝘦𝘶 𝘱𝘦𝘳𝘴𝘰𝘯𝘢𝘭.”
Vasile Paraschiv s-a stins din viaţă intr-o zi de vineri, pe 4 februarie 2011.
𝗦𝘂𝗿𝘀𝗮: 𝗠𝗲𝗺𝗼𝗿𝗶𝗮𝗹𝘂𝗹 𝗩𝗶𝗰𝘁𝗶𝗺𝗲𝗹𝗼𝗿 𝗖𝗼𝗺𝘂𝗻𝗶𝘀𝗺𝘂𝗹𝘂𝗶 𝘀𝗶 𝗮𝗹 𝗿𝗲𝘇𝗶𝘀𝘁𝗲𝗻𝘁𝗲𝗶; 𝗪𝗶𝗸𝗶𝗽𝗲𝗱𝗶𝗮.
𝗨𝗿𝗺𝗮̆𝗿𝗶𝘁̦𝗶 𝗲𝗽𝗶𝘀𝗼𝗱𝘂𝗹 𝗖𝗫𝗫 𝗱𝗶𝗻 𝗱𝗮𝘁𝗮 𝗱𝗲 𝟬𝟯.𝟬𝟵.𝟮𝟬𝟮𝟮
𝗣𝗘𝗥𝗦𝗢𝗡𝗔𝗟𝗜𝗧𝗔̆𝗧̦𝗜 𝗣𝗟𝗢𝗜𝗘𝗦̦𝗧𝗘𝗡𝗘 – 𝗘𝗣𝗜𝗦𝗢𝗗𝗨𝗟 𝗖𝗫𝗜𝗫

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Follow by Email