𝐔𝐧 „𝐬𝐨𝐟𝐭𝐢𝐬𝐭” 𝐩𝐥𝐨𝐢𝐞𝐬̧𝐭𝐞𝐚𝐧 𝐢̂𝐧 𝐦𝐮𝐳𝐢𝐜𝐨𝐥𝐨𝐠𝐢𝐚 𝐛𝐞𝐞𝐭𝐡𝐨𝐯𝐞𝐧𝐢𝐚𝐧𝐚̆ 𝐝𝐢𝐧… 𝐀𝐦𝐞𝐫𝐢𝐜𝐚

In isteria „globală” a anilor din urmă dominaţi de Covid şi criza democraţiei americane, puţini îşi vor fi amintit că anul 2020 ar fi trebuit să fie o importantă aniversare culturală mondială – 250 ani de la naşterea marelui compozitor Ludwig van Beethoven, omul a cărui „Odă a Bucuriei” a devenit imnul Uniunii Europene, a cărui Simfonie a 5-a a plecat în cosmos într-o capsulă Voyager ca mesaj al umanităţii în speranţa întâlnirii cu o civilizaţie extra-terestră. Cei ce-şi vor fi amintit şi vor fi mers pe Amazon.com să afle ce s-a mai scris despre „Beethoven at 250” vor fi primit acest răspuns:

Un titlu cam straniu în acest moment aniversar, dar care se potriveşte bine cu ceea ce mulţi dintre noi au aflat pe Internet: recent, mişcarea americană Woke ne-a propus „cancel Beethoven”! Iar cartea ne povesteşte cum facţiunea post-modernă a muzicologiei occidentale a premers Wokul cu zeci de ani şi, în numele unor „isme” la modă – precum freudismul şi feminismul – l-a denigrat pe Beethoven, omul, şi muzica lui, ca expresie a sexismului, masculinităţii toxice şi opresiunii patriarhale. Cartea demască acest „asediu” prelungit ca fiind o fraudă intelectuală, bazată pe speculaţii ilogice şi ignorarea faptelor de netăgăduit atestate de mărturiile biografice.

Ei bine, autorul acestei cărţi curajoase, care expune impostura profesională a unor nume notorii ale muzicologiei şi lumii „academice” americane, acest Stefan Romanó este ploieştean de-al nostru, emigrat în America în ultimii ani ai nebuniei ceauşiste. Câţiva dintre noi şi-l mai pot reaminti ca Ştefan PĂTRUȚ, softist la Centrul de Calcul judeţean – ROMANÓ fiind numele de autor, pe care şi l-a ales dintre numele străbunilor.

Cum poate un român de formaţie inginerească să intre pe uşa din faţă în muzicologia de limbă engleză, în care să confrunte autorităţile locale? Ştefan PĂTRUȚ a fost din adolescenţă un „fanatic” al muzicii clasice, mai ales al lui Beethoven, în care a găsit eternitatea pe care ne-o refuză existenţa noastră temporară. N-a primit educaţie muzicală, n-a cântat la un instrument, dar s-a cufundat în muzica clasică cu pasiunea unui „diver” ce explorează oceanul. Iar formaţia inginerească nu presupune cecitate emoţională, ci-i adaugă logică şi rigoare faptică, elemente esenţiale atunci când te apropii „critic” de un obiect de studiu.

Ȋn America, Stefan PĂTRUȚ a devenit membru al lui American Beethoven Association, a frecventat „Centrul Beethoven” de la Universitatea din San José şi s-a implicat în cercetări biografice, care s-au extins şi în domeniul muzicologiei. A explorat literatura de specialitate, în care a descoperit „fraudele” ce le demască în cartea lui. A adus însă şi alte contribuţii pozitive, publicând articole în publicaţii de specialitate. Ȋntr-unul publicat în The Beethoven Journal a răspuns la o întrebare care a tulburat deopotrivă experţii şi melomanii de 200 ani încoace: de ce încheie Beethoven Simfonia a 5a cu acea lungă şi, pentru mulţi, iritantă serie de acorduri ce ştirbeşte perfecţiunea acestei capodopere. Intr-un alt articol, publicat în revista Asociaţiei Beethoven din Franţa (al cărei membru deasemenea este), PĂTRUȚ/ROMANO arată că faimosul motiv de patru note ce deschide simfonia – pe care şi copiii de grădiniţă îl recunosc – are o „istorie pre-beethoveniană” de sute de ani, care poate fi trasată înapoi până la începutul Renaşterii, şi a fost folosit de mulţi din marii compozitori (inclusiv Bach şi Mozart) înainte ca Beethoven să-l ridice la statutul de mit al umanităţii.

Cartea „Beethoven at 250: Man and music under Siege” (în traducere: „Beethoven la 250: Omul și muzica sub asediu”), rezultat al unei munci de 20 ani, se adresează nu numai specialiştilor. Orice om care ştie ceva, nu foarte mult, despre muzică şi Beethoven, o poate înţelege, căci nu apelează decât la bun simţ şi logică capabilă să asimileze fapte. Un exemplu: în muzicologia occidentală, Solomon Maynard (1930-2020), adept al psihanalizei (încă la modă în lumea universitară, deşi discreditată de ştiinţele moderne), este considerat omul care a descifrat esenţa personalităţii lui Beethoven în „Family romance” (termen căreia psihanaliza nu i-a găsit un echivalent în limba română), o speculaţie freudiană lăturalnică. Freud susţine că, sub impulsul „complexului lui Oedip” (concept central al psihanalizei), un băiat (sexul feminin e tratat diferit, depreciator în freudism) poate ajunge să se convingă că nu este fiul tatălui legitim, ci al unui bărbat superior, de viţă nobilă sau chiar regală. Solomon pretinde că Beethoven era convins că nu era fiul tatălui său „oficial” şi că această convingere psihopată („delusion”) i-a dirijat viaţa. Romanó e primul care invocă faptul, şi el cunscut de mult în literatură, care anulează teoria lui Solomon: Beethoven nutrea veneraţie pentru bunicul său patern, spunea că seamănă cu el (consemnat într-o scrisoare) şi era convins că de la el moştenise geniul. Putea Beethoven fi intelectualmente atât de idiot încât să creadă că a moştenit talentul bunicului său dar fiul acestuia nu e tatăl său?

Alt exemplu: o autoritate muzicologică feministă califică un episod esenţial al primei părţi din Simfonia a 9-a ca „unul din cele mai înspăimântătoare momente din muzică … furie a unui violator sexual incapabil să se descarce … mai violentă decât în heavy metal”. Opinia a stârnit controverse, a fost condamnată, îmbrăţişată (autoarea a dobândit lauri academici) şi citată de nenumărate ori, dar nimeni n-a constatat absurdul până la Romanó: fizica a măsurat de mult intensitatea sonoră (bine-cunoscuta scară în „decibeli”), certificând ceea ce bunul simţ descoperise mult înainte – că muzica rock e cu un ordin de magnitudine mai intensă/violentă decât cea a orchestrei simfonice la nivelul maxim. Doamna profesoară are, desigur, tot dreptul să-i repugne Beethoven (este, de altfel, într-o societate istorică selectă), dar nu să anuleze fizica.

Cartea lui Romanó este în engleză. Cei ce vor s-o citească, se vor întâlni cu o limbă curată şi simplă, ce evită sofisticarea profesională. Cei descurajaţi de 300 pagini într-o limbă, totuşi, străină, pot descărca o versiune pdf prescurtată (44 pagini) pe websitul autorului (www.BeethovenOurContemporary.com).

Cei ce nu se încumetă la o lectură în limba engleză dar apreciază misiunea ce şi-a asumat-o în cartea lui şi ar vrea să ştie ceva mai mult despre Ştefan PĂTRUȚ/ROMANO, pot căuta romanul lui „Aquaforte”, publicat în România în 2007, înainte ca autorul să se dedice cu totul lui Beethoven. Obosiţi de prea multă literatură scrisă dupa ’89, puţini vor fi citit atunci romanul, un thriller socio-psihologic despre anii tenebroşi ai comunismului. Vă încurajez să vă reîmprospătaţi memoria istorică a anilor „odiosului” ce le-a fost dat românilor să-i trăiască.

Numai rememorându-vă istoria nu o veţi lăsa să se repete.