???????????̆?̦? ??????̦???? – ???????? ???

???? ????? ???????????? (în mod obișnuit redat ?. ?. ???????????? 17 decembrie 1870 – 27 martie 1952) a fost un scriitor de comedie, funcționar public și om politic român, care a îndeplinit un mandat (1926-1927) în Senatul României. Opera sa în formă de proză este amintită ca o contribuție realizată și demnă de remarcat la literatura română, surprinzând viața tristă a grefierilor provinciali de la începutul secolului al XX-lea. Neinteresat să producă un roman singular, precum mentorul său Gustave Flaubert, s-a concentrat în schimb pe genul de poveste schiță. În etapa sa de debut, Bassarabescu aparținea lui Junimea, clubul literar și conservator politic, era prieten cu Titu Maiorescu, liderul Junimea, cu autorul junimist Ioan Alexandru Brătescu-Voinești. Căsătorit într-o familie politică, Bassarabescu s-a alăturat partidului conservator până în 1906, deși încă activ ca profesor, a primit numiri înalte în birocrație. În timpul primului război mondial, Bassarabescu a sprijinit puterile centrale și a fost numit prefect al județului Prahova sub o ocupație condusă de germani; aceasta a pus cariera sa politică în așteptare până în 1925.

Trecând la populismul de dreapta în anii 1930, Bassarabescu a avut stagii în Partidul Național Agrar și Partidul Național Creștin, s-a alăturat Frontului Național al Renașterii în 1939. Ultimii săi ani au fost petrecuți în izolare: pierzându-și averea din cauza bombardamentului cu covoare aliate, dezbrăcat din calitatea sa de membru al Academiei Române de către regimul comunist, a murit într-un accident rutier. Bassarabescu descendea din familii de boieri care ocupau funcții de judecată în Țara Românească: tatăl său, era un pitar. Alecu primise o educație progresivă la Academia Sfântul Sava. Deși se stabilise în portul dunărean Giurgiu, propria familie era mai mult asociată cu Bucureștiul, capitala națională. Membrii acestei ramuri sunt Nicolae “Nae” Bassarabescu, care a lucrat ca jurnalist în presa liberal-radicală înființând primul lanț de chioșcuri din oraș, compozitorul George Bassarabescu. Unul dintre cei șapte copii ai cuplului, Ioan Alecu s-a născut la Giurgiu, un etnic român botezat în Biserica Ortodoxă Română.

În 1877, familia a părăsit orașul din cauza bombardamentelor otomane din timpul Războiului de Independență al României, stabilindu-se la București. Bassarabescu, în vârstă de opt ani, a fost înrolat pentru prima dată la școala din Wardul Galben din București, în Wardul Verde. Înscris la Colegiul Național Sfântul Sava, Bassarabescu a fost colegi de clasă cu diferite lumini intelectuale și figuri politice ale generației sale, printre care Constantin Banu, Ion Livescu și Scarlat Orăscu. Influențați de profesorul lor, savantul clasic Anghel Demetriescu, și-au format propriul club literar, care și-a ținut întâlnirile în subsolul Saint Sava. Împreună, au publicat recenzia literară improvizată Armonia, descrisă de un Bassarabescu îmbătrânit ca fiind poligrafiat „cu cele mai slabe și mai puțin citibile litere violete care au fost folosite pentru scrierea în această lume”. În curând a fost înlocuit de Studentul Român bilunar. Bassarabescu și-a publicat primele nuvele în acea lucrare, în revista pentru tineret Generația Viitoare, înainte de a fi găzduit de suplimentul literar al ziarului Românul.

Studentul Român a scos doar trei numere, închizându-se din cauza „lipsei de fonduri”, dar nu, așa cum a șoptit Bassarabescu, la „lipsa contribuțiilor științifice și literare”. În acest moment, elevii Sfântului Sava au început să participe la conferințe cu tematică literară și socială la Ateneul Român, unde Bassarabescu l-a întâlnit pe scriitorul de succes Alexandru Vlahuță, care i-a oferit unii dintre primii săi indici literari. În curând, piesele lui Bassarabescu au fost găzduite de Revista Nouă, un jurnal literar administrat de Bogdan Petriceicu Hasdeu; aceasta a fost o ispravă impresionantă, pentru a judeca după propriile cuvinte ale lui Bassarabescu: întreprindere „impunător de grandioasă” și „prea scumpă”, Revista Nouă îi fascinase pe el și pe colegii săi de Sfântul Sava. S-a căsătorit în poezia parodică, unele dintre ele, publicate de revista Symbolist, Literatorul. În 1896, după astfel de permutări, Bassarabescu a fost afiliat la Junimea, contribuind la tribuna Junimistă, Convorbiri Literare, cultivând o prietenie cu fondatorul său, Titu Maiorescu. La fel ca și colegul său generațional Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, Bassarabescu s-a alăturat tocmai în momentul în care Convorbiri Literare, îndelung ignorate de Maiorescu, intra în stadiul declinului.

După cum a remarcat istoricul literar Zigu Ornea, poveștile despre Bassarabescu și Brătescu-Voinești erau o diversiune rară, revista devenind „monotonă”, „sufocată de voluminoase studii de specialitate”. Bassarabescu nu a fost descurajat de astfel de probleme: va contribui la revistă pe tot parcursul vieții sale, a reușit să impresioneze o gamă largă de profesioniști, de la romancierul junimist Duiliu Zamfirescu până la independentul Ilarie Chendi. Între mutarea sa de la Revista Nouă la Junimea, Bassarabescu s-a înrolat la Facultatea de Literatură și Filosofie a Universității din București, în timp ce lucra ca funcționar al Ministerului Finanțelor. În aceeași perioadă, s-a mutat în orașul Ploiești, unde va trăi cea mai mare parte a vieții sale, a devenit profesor de geografie și franceză. Diferite surse spun că mutarea sa a avut loc în 1896 sau 1897, potrivit istoricului literar George Călinescu, Bassarabescu a petrecut 1898 lucrând ca profesor suplinitor în Focșani. În jurul acelui moment, opera sa a apărut în recenzia Noutatea, publicată la Iași de Berman Goldner-Giordano.

În ianuarie 1900, odată cu lansarea unei noi serii Convorbiri Literare, Bassarabescu a fost cooptat în comitetul editorial al revistei, supravegheat de geograful Grigore Antipa. Potrivit lui Ornea, membrii comisiei au demonstrat în sine că junimismul politic a mutat în eclecticism: Antipa era un liberal național și un membru obișnuit, Dimitrie Voinov, un socialist. La fel ca alți colaboratori ai Convorbiri Literare, Bassarabescu și-a văzut lucrarea publicată în revista radicală Sămănătorul de dreapta, dar nu s-a identificat neapărat cu agenda Sămănătorul. A fost invitat să publice acolo de mentorul său Vlahuță, care și-a răsplătit contribuția cu o pânză originală a pictorului Nicolae Grigorescu.

În 1903, a răspuns unui apel similar de la Livescu, publicând în noua revistă Revista Teatrelor.

Din punct de vedere politic, s-a aplecat spre partidul conservator principal, care îl avea pe Maiorescu drept doctrinar șef. Este probabil că Bassarabescu a început să frecventeze capitolul conservator Ploiești în sau în jurul anului 1901, făcându-se prieteni cu șeful politic Temelie Dinescu și curtând fiica sa intelectuală, Ecaterina Dinescu. Din 1906 s-a înscris oficial la Partidul Conservator.

În aprilie 1904, Bassarabescu s-a căsătorit cu Ecaterina Dinescu. Modesta ceremonie a fost compensată de o zestre considerabilă (inclusiv o casă de familie pe strada R. Stanian) și o lună de miere la Veneția. Temelie Dinescu a murit la doar patru luni după eveniment, lăsându-le proprietatea asupra unei alte locuințe, situată pe o stradă numită în onoarea sa. La ceva timp, Ecaterina a născut o fiică, Maria-Elisabeta (pe care ambii părinți o porecleau Cireșica, „Cireșul mic”).

Prima colecție legată de romanele și poveștile lui Bassarabescu a fost lansată (ca Nuvele) în 1903, cu Editura Socec.

Francmason, a fost propus pentru aderarea la Academia Română de Duiliu Zamfirescu și detașat de Maiorescu, ei înșiși francmasoni. El a fost ales membru corespondent la 25 martie 1909. Tot în 1909, Socec a publicat o altă selecție a scrierilor sale, Noi și vechi („Noi și vechi”). Câțiva doi ani mai târziu, Bassarabescu a primit o înaltă numire în ministerul educației, în calitate de inspector pentru arte pentru ministrul Constantin C. Arion.

Debutul Primului Război Mondial a marcat o întorsătură în viața lui Bassarabescu. În anii de neutralitate ai României (1914-1916), el s-a adaptat la sentimentele germanofile ale colegilor săi junimiste și conservatori. A susținut prelegeri la Clubul Conservator din București, pe teme precum Realpolitik și Imperiul Britanic.

În urma bătăliei de la București, Bassarabescu a fost ținut în captivitate și prelucrat de armata germană.

Alexandru Tzigara-Samurcaș, un junimist din rândurile germane, a intervenit pentru eliberarea sa, apoi l-a angajat la Prefectura Poliției București – Bassarabescu a servit acolo ca șef de divizie din februarie până în aprilie 1917. Germanii l-au forțat apoi pe Bassarabescu înapoi la adoptivul său Ploiești și la cariera profesorului său. Potrivit scriitorului Victor Eftimiu, care l-a cunoscut și s-a împrietenit cu Bassarabescu, această misiune i s-a potrivit perfect: „El însuși un om timid [la fel ca personajele sale], se mulțumea să rămână la meseria de profesor de provincie”.

Un an mai târziu, cu negocierile de pace între Puterile Centrale și România, Bassarabescu a fost reintegrat în serviciul public de cabinetul de urgență al lui Alexandru Marghiloman, un conservator germanofil. La 7 mai 1918 a fost numit prefect al județului Prahova. A durat acolo timp de nouă luni, câștigând respect din partea populației și apărând interesele acesteia în disputele cu ocupanții germani.

Armistițiul cu Germania pe frontul de vest a revoluționat poziționarea României și a adus administrația lui Marghiloman într-un punct mort. În chiar ziua Armistițiului, Bassarabescu și-a dat demisia. Regimul loialist care a preluat-o l-a suspendat pe Bassarabescu din postul său didactic și l-a supus unei anchete militare. În cele din urmă a fost eliberat, chiar lăudat pentru eforturile sale de prefect și i s-a permis să-și reia activitatea în educație.

De-a lungul războiului și până la moartea lui Marghiloman, Bassarabescu a păstrat președinția partidului conservator din Prahova, aflat în plin declin. Întregul partid, acum reproiectat într-un grup conservator-progresist, devenea nesemnificativ numeric. Potrivit afirmației lui Bassarabescu, acest lucru s-a întâmplat deoarece, în România Mare postbelică, „mediocritatea”, „obscurantismul” și „pescuitul în ape tulburi” deveniseră standardul vieții politice. Marghiloman, a argumentat el, a fost „marinar” într-o epocă care prefera „corsarii”. Istoricul Dorin Stănescu pune vina pentru declinul partidului pe Bassarabescu însuși, menționând că ancheta sa pentru trădare a contribuit la rezultatele sale triste în alegerile din noiembrie 1919.

La mijlocul anilor 1920, Bassarabescu însuși a abandonat conservatorii-progresiști și a revenit cu succes la politica națională. S-a alăturat Partidului Popular (PP) al lui Alexandru Averescu. În schimb, a fost numit vicepreședinte al secției PP din Prahova și, după alegerile din iunie 1926, a fost senator pentru acel județ. În funcție doar până la amintirea din 1927, a lucrat la selecțiile de nuvele Un om în toată firea (“A Fully Grown Man”), publicate în acel an cu Socec, și Domnu Dincă (“Mister Dincă”), care a ieșit, în 1928, la Casa Școalelor.

În 1930, Marele Orient al României l-a ales pe Bassarabescu drept unul dintre Ofițerii Logiei Masonice – retrogradat ca membru de onoare în 1933 și afiliat la Loja regională Libertatea în 1937. A existat și o propunere de a-l face membru cu drepturi depline al Academiei Române, unde, în 1928, susținea un discurs formal care povestea „două epoci din literatura română”. Potrivit propriilor amintiri, deși a trecut o rundă de vot, el a fost în cele din urmă înlăturat și un alt candidat a ocupat locul (1931).

În 1932, PP s-a despărțit între un grup conservator, condus de Averescu, și unul radical, condus de Octavian Goga. Bassarabescu s-a alăturat acestuia din urmă, lăsând PP să adere la Partidul Național Agrar (PNA) al lui Goga. Aceasta a fost o mișcare politică problematică: PNA a fost ferm plantat pe dreapta antisemită, deși prejudecățile sale erau suficient de blânde încât să permită chiar și unor evrei să intre în rândurile partidelor. La acea vreme, colegul său mai virulent antisemit, Brătescu-Voinești, aduna sprijin pentru epurarea lumii literare de ceea ce el numea influențe evreiești „abjecte”. Bassarabescu s-a alăturat ocazional, cum ar fi când a semnat scrisoarea lui Brătescu către romancierul Mihail Sadoveanu, un document ambiguu care implica faptul că Sadoveanu cedase unor astfel de influențe evreiești.

Trei ani mai târziu, Bassarabescu i-a urmărit pe Agrarii Naționali în fuziunea lor cu Liga Națională-Creștină de Apărare și a devenit membru al Partidului Național Creștin (PNC) rezultat. Aceasta a fost o organizație mai evident antisemită, neprimindu-i pe toți membrii evrei ai PNA și publicând declarații deschise împotriva „kikes”. După cum a remarcat Bassarabescu însuși, el era încă membru PNC în mai 1938, „la moartea șefului [Goga]”. Opera sa literară de atunci era o antologie a literaturii române, editată în colaborare cu Petre Haneș (publicat în 1937). În 1935, Convorbiri Literare, în procesul de recuperare a scrierilor necunoscute ale regretatului Maiorescu, a publicat și patru scrisori pe care Maiorescu le trimisese lui Bassarabescu cu zeci de ani înainte.

Bassarabescu a beneficiat de apariția unui regim autoritar unic-partid în prima lună a celui de-al doilea război mondial. A făcut o ofertă publicitară pentru a se alătura Frontului Național al Renașterii și a fost acceptat în rândurile sale în ziua de Crăciun, 1939. În 1940, Casa Școalelor a lansat Opere complete („Opere complete”). În calitate de invitat al Ateneului Român, Bassarabescu a prezentat publicului opera în mare parte uitată a unei scriitoare din secolul al XIX-lea, Sofia Cocea.

De-alungul vietii a primit nenumeroase distinctii si medalii: Ordinul Coroanei (comandant), Ordinul Stelei României (ofițer) și Ordinul Meritul Cultural (ofițer). Opera sa s-a concentrat pe amintiri de la o vârstă anterioară, cum ar fi o piesă din 1942 despre întâlnirile sale tinerești cu Vlahuță, în Gazeta Cărților, un ziar literar. În 1943, Editura Cugetarea a pus în vânzare colecția sa definitivă de Proză („Proză”), care a inclus câteva dintre memoriile sale. După cum remarcă Eftimiu, acestea sunt piese de sine stătătoare, recunoscând „un destin mediocru”.

Averea familiei Bassarabescu a avut de suferit în timpul campaniei de bombardare din 1944. În timp ce familia Bassarabescu s-a retras, pentru siguranța ei, în apropierea Slănicului, casa lor de pe strada Stanian a fost distrusă. Au fost nevoiti sa se mute la reședința din strada Dinescu. La sfârșitul războiului, Bassarabescu a fost, de asemenea, vizat de represalii politice. În 1948, noul regim comunist i-a destituit pe Bassarabescu și pe alți 112 persoane din pozitiile de membrii ai Academiei.

În același an, Ecaterina Bassarabescu a murit, lăsându-l pe Ioan Alecu să fie îngrijit de fiica Maria-Elisabeta. Aceasta din urmă era o femeie de carieră, care absolvise facultatea de drept și se număra printre primele judecătoare din România. La 27 martie 1952, însuși Bassarabescu a murit, rezultatul unui accident de mașină din Ploiești. Deși Călinescu și Eftimiu au avut retineri cu privire la moartea sa, sursele ulterioare descriu circumstanțele acestui accident ca fiind în general suspecte. În moarte, Bassarabescu a fost recuperat. Potrivit lui Eftimiu, comunismul a permis ca opera lui Bassarabescu să fie publicată „în zeci de mii de exemplare”, „un tiraj pe care nu l-au mai avut până acum”. Biblioteca din județul Giurgiu din orașul natal îi poartă numele din 1991.

????̆???̦? ???????? ?? ??? ???? ?? ?? ?????? ????.