๐“๐‘๐„๐‚๐”๐“๐„ ๐’๐€๐‘๐๐€๐“๐Ž๐‘๐ˆ ๐ƒ๐„ ๐‚๐‘๐€๐‚๐ˆ๐”๐
In acest an odata cu nenorocirea, molima care a cuprins omenirea, nu se putea ca si sarbatoarea de Craciun sa nu fie afectata. Cuvinte noi ca: izolare, distantare, carantinare, stare de alerta, au aparut in vocabularul nostru cu consecinte in ceea ce va insemna pentru romani (si nu numai) modul cum se va desfasura cea mai asteptata sarbatoare din an. Asa ca ne vom lua gindul de la felul in care ne obisnuisem sa petrecem aceasta perioada a anului, cu vizite la rude si prieteni, cu calatorii in alte zone ale tarii sau in afara ei si, in general, cu multa insotire (acum trebuia sa-i zic socializare) cu alti semeni de-ai nostri. La acest gand m-am pomenit ca imi aduc aminte de alte vremuri cu altfel de restrictii, cele de pe vremea copilariei mele. Odata ce mi-a venit acest gand imediat au venit, inlantuite, intimplari si personaje care mi-au marcat existenta. Pe acestea incerc acum sa le pun pe ecranul computerului, cu toata modestia care trebuie sa o manifest in fata posibililor viitori cititori.
Sarbatorile de sfirsit de an care culminau cu Craciunul si Anul Nou (Revelionul) incepeau in familia mea inca din luna noiembrie explicatia fiind ca toti (tata, mama si cu mine) ne serbam zilele onomastice in acea luna a anului, prilej de cadouri, musafiri si petreceri, in cazul parintilor. Se continua cu Sf. Niculaie cand obligatia โ€žfacutului ghetelorโ€ era o adevฤƒrata corvoada iar cadourile ce le gaseam in ele erau aproape intotdeauna dulciuri din cele care se vindeau in pravaliile acelor timpuri. Nu stiu daca erau la fel de โ€œrafinateโ€- in toate sensurile – ca cele de acum dar pentru cei ca mine reprezentau o adevarata bucurie. La โ€ždezvelireaโ€ batoanelor de ciocolata, a bomboanelor, facute la Brasov sau Timisoara, aveam mare grija sa pastram intact invelisul din โ€žpoleialaโ€ (la vremea aceia nu cunosteam inca cuvintul staniol) pentru viitoarea beteala a pomului de Craciun.
Inainte cu vreo saptamina de ziua de Craciun trebuia sa tin โ€žpostโ€ sub directa supraveghere a bunicii materne, apelata de mine โ€žmamโ€™ mareโ€, cea care mi-a transmis primele notiuni de โ€žcatehismโ€ ortodox (atat la Craciun cat si la Paste). Nu pot spune ca-mi era usor dar fiind strict controlat aศ™teptam ziua cand dus de mana de mamโ€™mare, imbaiat, tuns si cu hainutele cele mai curate, mergeam la โ€œspodevanieโ€ si apoi la โ€impartasitโ€. Recunosc ca eram destul de emotionat la intalnirea cu preotul si ma straduiam sa-mi aduc aminte toate โ€žpacateleโ€ savarsite de la ultima confesiune. Odata impartasit aveam obligatia sa fiu foarte linistit, sa merg sa ma impac cu toti cei cu care avusesem mici conflicte si abia apoi sa ma infrupt din cele de โ€ždulceโ€ la care tanjisem atat de mult รฎn ultimile zile.
Incepind cu seara de Sf. Niculaie se mergea cu โ€žsteauaโ€. Eu nu am facut parte niciodata din โ€žechipeleโ€ care cutreierau orasul cu o stea facuta dintr-o sita (ciur) de malai pe care se atasau triunghiuri de carton invelite in poleiala rosie, sita de care era prins un bat lung. Unele โ€žsteleโ€ erau mai sofisticate, in sensul ca in mijlocul sitei se punea o mica luminare sau o baterie care sa o lumineze.
Parcurgerea cartierului sau a orasului de acel alai ce purta steaua, simbolul care i-a condus pe magi la Betlehem, nu era lipsit de pericole odata cu intalnirea unui alt grup โ€žcompetitorโ€, รฎntรขlnire ce se putea finaliza cu โ€œspargerea steleiโ€, chiar cu citiva pumni sau suturi in fund, dar uneori ศ™i cu confiscarea agoniselii din colindat, aici depinzind totusi de virstele competitorilor. Acesta a fost motivul pentru care nu am fost lasat sa particip la astfel de colinde. Singurul colind la care aveam voie sa merg era cel cu โ€žBuna dimineata de Mos Ajunโ€ cand insotit de copiii din vecini mergeam, numai pe strada noastra, sa le cintam parintilor, cum ne pricepam mai bine. Eram recompensati cu nuci, mere sau dulciuri mai putin cu bani-era lumea tare saraca in zona noastra si nici nu era la moda ca acum. Nu pot uita ca atunci cind colindam la ai mei, din bucatarie razbatea mirosul de cozonaci calzi iar noi inghiteam in sec, fiind doar in post ! Ca un produs โ€žconexโ€ la cozonaci mama prepara, din acelasi aluat, niste โ€žmelciโ€ cu nuca, bine insiropati. cu esenta de rom si scortisoara. Si se raspandea o aroma la care nu puteai sa rezisti fara sa maninci de la trei bucati in sus. N-am mai mancat in viata mea ceva mai bun, orinde am fost in lumea asta.
In saptamana de dinainte de Craciun, in ziua de Ignat, se petrecea taierea porcului (nu stiam inca cuvintul โ€žasomareโ€), care porc fusese crescut cu grija de toata familia incepind din primavara acelui an. La creศ™terea lui mie imi reveneau cateva sarcini care nu-mi faceau nici o placere dar care trebuiau indeplinite โ€žintocmai si la timpโ€. Tocmai in timpul feluritelor jocuri ce ne incantau copilaria trebuia sa iau doua sacose din foaie de cort si sa merg pe un maidan din apropiere ca sa smulg buruiana proaspata. Ma duceam bombanind si apoi smulgeam cu furie tulpinele de loboda dar in graba mea, nu de putine ori, mai intilneam si urzici, cred ca era un fel de pedeapsa pentru comportare. Alta sarcina era curatenia periodica din cotetul porcului, eu fiind cel mai potrivit ca statura. Aceasta sarcina era mult mai neplacuta decit prima dar unde-i ordin โ€ฆ cu placere. Porcul nostru manca foarte ecologic – nici cuvantul acesta nu-l cunosteam – i se dadeau, in afara verdeturilor, cartofi fierti, boabe de porumb si fierturi pe care mama le pregatea in fiecare zi. Cartofii se cumparau toamna cu sacul se depozitau in beciul casei, unde se ingropau si morcovii, alaturi de o damigeana, doua, de vin, iar varza murata, gogonele si catravetii murati la borcane, magiunul cu mieji de nuca ca si sticlele de bulion se depozitau in camara pentru iarna ce urma sa vina. Dulceturile facute in vara erau sub cheie, in casa, ferite de eventualele noastre tentatii.
Ziua de Ignat nu-mi placea deloc si atunci cand macelarul venea sa-l sacrifice pe cel de care avusesem grija, ma duceam in cea mai indepartata incapere si imi puneam o perna pe cap. Aceasta manifestare era foarte dezaprobata de tata care o considera o lipsa de (viitoare) barbatie. In schimb nu puteam sa scap sa nu fiu pe spinarea animalului sacrificat, parlit si spalat, sa maninc o bucatica din codita lui, spre amuzamentul maturilor care beau traditionala tuica fiarta. De atunci nu-mi mai place deloc soriciul. Apoi mama, ajutata de cel ce se pricepea la โ€žciobanirea porculuiโ€, trecea la transarea si prepararea a tot ce intra in traditia bucatariei noastre: carnati, toba, caltabos, lebar si in special carne la โ€žgarnitaโ€, carne care trebuia sa ne ajunga pana in primavara. Umplutura carnatilor intotdeauna isca discutii aprinse referitoare la cantitatea de ardei rosu, cumplit de usturat, ce trebuia adaugata, tata avรขnd intotdeauna ultimul cuvint iar rezultatul era uneori ca foarte putini se mai incumetau sa manince din acel preparat. Tot tata se ocupa de postpreparea carnatilor adica afumarea si uscarea la vant. Aceasta ultima operatiune insemna expunerea pe o โ€žculmeโ€ a sirului de carnati si astfel, fiind la vedere, o data a fost tinta unor hoti, lucru care l-a amarit rau de tot pe tata – o iarna intreaga nu a mai putut pune langa ceaiul de seara feliutele uscate din carnatul preparat de el.
Iarna aveam de timpuriu zapada, inca de la inceputul lunii decembrie, astfel ca ne grabeam sa ne scoatem la aer saniile ce fusesera depozitate in colturi de magazii. Ningea de cateva ori pe iarna, ca sa nu mai vorbesc de un viscol cumplit din iarna anului 1952 sau 1953 cand nametii erau cat casa si n-am mai mers la ศ™coala cรขteva zile. Atunci transportoare pe senile ale armatei au aprovizionat brutariile cu faina si cele necesare deoarece niciun alt autovehicol nu putea sa circule. Cu sania doar ne trageam unii pe altii caci la โ€žvaleโ€ nu era cu putinta din cauza amplasamentului orasului nostru – fara dealuri. Intr-o singura iarna am fost dus undeva in Bereasca unde sute de oameni se dadeau pe un mic deal. Eu cred ca nu era vorba de cartierul Bereasca ci de zona unde acum se afla cartierul Nord unde existau cat de cat niste declivitati. Unii copii mai indrazneau a se da pe planurile inclinate din fata Palatului Culturii dar o data s-a intimplat o tragedie cand un baiat, de varsta mea, a fost accidentat mortal de un autobuz ITP.
Tot in saptamina Craciunului se cumparau si impodobeau brazii. La Obor se gaseau brazi de vanzare, neaparat brad in niciun caz molid sau pin. Cum zapada era asternuta se puteau aduce brazii pe saniute spre marea incantare a copiilor. De la varsta la care m-am lamurit cum e treaba cu Mos Craciun si adusul pomului am inceput sa particip la impodobirea pomului de iarna. In fiecare casa exista un suport de pom facut artizanal, din lemn sau metal, iar ornamentele erau de cele mai multe ori pastrate de parinti รฎncฤƒ de dinainte de razboi. Girlandele si cosurile pentru bomboane se faceau din poleiala, carton, lipite cu โ€žpelikanolโ€. Mergeam la papetarie si cumparam, cu banii de la parinti, cite doua, trei pachete de luminari de pom, impreuna cu suporturile aferente (niste cleme ce se puteau prinde de crengile bradului), hartie creponata (pentru ghirlande) si inca doua, trei pachete de artificii. Se mai vindeau la chioscurile amenajate in piata din fata primariei vechi, un fel de orasel al copiilor, niste mici pocnitori care se aruncau de obicei la picioarele fetelor ce se plimbau prin piata mancand vata de zahar sau acadele. La vremea aceea nu existau instalatiile โ€žmade in Chinaโ€ iar pomul se lumina (mult mai frumos) cu lumanari colorate si artificii pe care aveam voie sa le aprindem doar incepand cu seara de Ajun. Vata, pe post de zapada, era evitata din cauza pericolului de foc de la lumanari sau artificii, la fel si pozitionarea bradului in apropierea perdelelor. Beteala, ghirlandele, globurile si stelutele (tot din poleiala) reflectau lumina de la lumanari si artificii intr-un fel pe care, iarasi, nu-l pot uita.
In dimineata de Craciun mai uitam sub brad sa vad ce cadouri primisem. Nu puteam fi niciodata dezamgit pentru ca, cu toate greutatile vietii de atunci – eram la nici zeci ani de la razboi – gaseam รฎntotdeauna cรขte ceva care sa ma bucure: un joc (โ€žNu te supara frateโ€, un fel de flipper cu o bila aruncata de un resort – nu mai stiu cum se chema), o carte (cel mai mult ma bucurau cele scrise de Jules Verne, librariile erau pline de carti sovietice), o pereche de manusi de lana cu un deget (ce deveneau imediat ude leoarca in momentul รฎn care ne apucam sa construim โ€žcazemateโ€ si proiectile). Cel mai mult m-a bucurat un pistol cu dopuri, de culoare argintie, pe care il tineam langa perna sa-l vad cum ma trezeam. Bomboane si mici pachetele de ciocolata gaseam in cosurile atarnate in pom, continutul acestora epuizandu-se pana la Anul Nou. Presupun ca parintilor le era tare greu sa se descurce cu achizitionarea acelor modeste cadouri daca tinem seama ca inca exista o rationalizare stricta, de la alimente (inclusiv painea) pana la obiectele de imbracaminte sau incaltaminte (existau cartele cu โ€žpuncteโ€ – de unde si expresia: โ€žsi-a cumparat un palton sau pantofi pe puncteโ€)
Nu pot sa nu remarc faptul ca desi incepuse o adevarata prigoana impotriva bietului Mos Craciun in favoarea unui anume Mos Gerila, care venea numai in noaptea dintre ani, in familiile romanilor, mai putin ale celor educati in Rasarit sau cu totul aserviti puterii (de frica sa nu se afle) se impodobeau brazii, se dadeau cadouri, iar atunci cind mergeam in vizite cu pฤƒrinศ›ii eram tare curios sa vad cum arata bradul in casele respective si ce daruri primisera copiii.
Dupa ce treceau cele trei zile dedicate Craciunului, cu ziua a treia dedicata Sf. Stefan, incepeau pregatirile pentru Revelion care se sarbatorea cel mai adesea impreuna cu familia si prietenii, in casa cea mai incapatoare. Prea multe nu mai erau de cumparat caci se facea apel tot la cele rezultate din sacrificarea porcului, la care se mai adaugau preparate specifice acelei nopti: salata boeuf ornata cu felii de ardei rosu si neaparat cu urarea โ€žLa mutli ani!โ€, poate un piept de curcan, o placinta cu branza dulce in care se punea, la intimplare, cite un ban vestitor al unu cistig bun in anul ce urma sa vina si neaparat un tort. La โ€žlichideโ€ se mergea tot pe un vin de la producatori siguri (nu de la MAT), o tuica la inceput si pastrata cu mare grija o sticla de sampanie primita cadou (la Sf. Andrei in cazul tatalui meu) pentru ca sa fie bauta imediat dupa aprinderea luminii. Se bea si cafea (Arabica sau Columbia) care se cumpara boabe de la un magazin de pe strada Romana unde erau niste recipiente mari de alama, atarnate pe peretele pravaliei; se prajeau intr-o scula anume (numita dulap!) si se rasnea (macina) intr-o alta facuta din alama si apoi se fierbea la ibric. Eu aveam voie sa beau citeva picaturi puse in farfuriuta cestii.
Saniuta devenea din nou utila pentru transportul unor lazi cu sifoane de la โ€žfurnizorulโ€ de pe strada Italiana, dl. Angelovici. De la piata se cumparau mere si neaparat o creanga de visc ce se atirna de lustra. Cu putin inainte de Anul Nou se aduceau (โ€žse bagaโ€) la Alimentara lazi cu portocale Jaffa (primul port maritim al Israelului) si cine avea norocul (sau era prieten cu gestionarul) putea aduce acasa un kilogram. Din ce imi aduc eu aminte nu erau deloc dulci – cred ca erau cal. a III-a si poate culese mai necoapte pentru a rezista pe drum. Se mai aduceau tot atunci smochine si mosmoane (un fruct pe care nu l-am mai vazut de atunci). De la smochine mi s-a tras patania ca sa fac Revelionul pe un pat al spitalului Schuller unde fusesem, de urgenta, operat de apendice de marele doctor Andreoiu.
Parintii mei mergeau la nasi – familia Teodoru – care avea o sufragerie mare unde incapeau 12-14 persoane, membrii ai familiei si prieteni vechi. Se faceau liste โ€žde contributieโ€ astfel incit sa fie masa cat mai bogata si lumea sa fie multumita. Nu imi aduc aminte sa se fi facut exces de bautura, se bea doar atat cat barbatii sa fie putin โ€œgrizatiโ€. Se dansa dupa muzica de la radio Bucuresti si atunci cind perechile treceau pe sub vasc trebuiau neaparat sa se sarute. Exista si o pianina si cateodata cineva, din partea gazdei sau musafirilor, interpreta tangouri sau romante, caz in care era acompaniat de cei care stiau versurile si nu erau putini aceia. In unele case mai gaseai cate un patefon cu un caine si sigla โ€žhis masterโ€™s voiceโ€ pe capac, dar era incomod ca trebuia tot timpul sa stea cineva cu mina pe manivela – de obicei cei mai mici. La miezul noptii se stingea lumina, ascultam cele dousprezece batai ale unei pendule si apoi toata lumea saruta pe toata lumea, cu urari de mai bine pentru Noul An. Dupa ce se aprindea lumina pe masa aparea un plic misterios cu epigrame usor malitioase despre comeseni. Misterul era ca acele versuri fusesera compuse de un frate al mamei care avea un talent deosebit in a versifica si cu complicitatea surorii sale el ii โ€žzugraveaโ€ pe fiecare, inclusiv pe a lui sora. La citirea acelor versuri unii se amuzau sau se mirau de unde au venit โ€žinformatiileโ€, dar nimeni nu se supara. Uneori se asculta la Radio Londra mesajul regelui Mihai, cu volumul la minim si fundalul plin de bruiaje, mesaje de rabdare si speranta dar pe care nimeni nu mai avea sa le creada peste cรขศ›iva ani. Spre dimineata unul din participanti, profesorul Brozici, scoatea un joc de ruleta, cu masa de pariat, fise colorate pe valori si roata cu biluta buclucasa. Proprietarul ruletei era โ€žbancaโ€ pentru ca era proprietar si pentru ca stia regulile. Nu stiu cum se intimpla dar la urma numai banca castiga. Asa cred ca se intimpla la toate cazinourile, in toata lumea. Cand aproape veneau zorile primei zile a anului plecam spre case, cu grija la pericolele lunecusului amplificat ศ™i de consumul de lichide.
Cine avea in familie sau in cercul de prieteni un Sf. Vasile continua petrecerea in aceeaศ™i โ€žparametriiโ€. Tot pe 1 ianuarie se reascultau la radio scenetele si cupletele difuzate noapte si asa ii puteam reauzi pe: Mircea Crisan, Horia Sebanescu in cuplu cu Radu Zaharescu, nea Vasile Tomazian cu a sa Florica, H. Nicolaide, Nineta Gusti, Grigore Vasiliu-Birlic, Alexandru Giugaru si alti mari corifei ai scenei romane. Cantau muzica usoara atunci Nicolae Nitescu, Dorina Draghici si Nicu Stoenescu pe melodiile lui Vasilescu sau Elly Roman iar muzica populara si romanศ›ele le cantau Maria Tanase, surorile Ioana Radu si Mia Braia si Dan Moisescu.
Pentru noi, scolarii, care eram in vacanta incepand cu prima sambata de dinainte de Craciun, trecerea zilei de 2 ianuarie insemna apropierea noului an scolar si atunci gandul ne era mai putin la sanie si bulgareala ศ™i mai mult la lectii. Nu ne mai ramanea decat sa asteptam venirea primaverii ca sa avem parte de inca o vacanta. De vacanta de Sfintele Pasti nici nu se punea problema doar daca, printr-un noroc, se potrivea acea data cu cea stabilita pentru vacanta dintre patrare sau trimestre, dupa cum era โ€žmodaโ€ hotarata de Minister.
Sarbatorile de iarna si petrecerile se terminau in ziua de 7 ianuarie cand cei ce purtau numele Botezatorului primeau musafiri. Traditia era ca de zile onomastice nu se invita ci doar la zilele de nastere, lucru logic ca pe vremea aceia toata lumea stia bine calendarul ortodox iar zilele de nastere erau mai puศ›in cunoscute.
Au trecut zeci de ani de la acele zile lipsite de griji (subliniez-ale mele) dar putinele amintiri ramase in coltisoare de memorie sunt, pentru mine, la fel de vii si de emotionante ca atunci cand le-am trait. S-a intimplat ca trairea altor zeci de Sarbatori ale Craciunului sa fie mereu altfel, functie de varsta si contextul social al momentului dar acele clipe luminate de emotia copilariei nu le-am mai trait niciodata.
Au plecat dintre noi majoritatea โ€žeroilorโ€ acelor intamplari lasand un gol ce nu va mai putea fi umplut vreodata. Personal am sa le pastrez o vie amintire ce se va sterge doar atunci cand si eu voi deveni o โ€ฆ amintire.
๐™‹๐™ก๐™ค๐™ž๐™š๐™จ๐™ฉ๐™ž, ๐™™๐™š๐™˜๐™š๐™ข๐™—๐™ง๐™ž๐™š 2020.
๐€๐ซ๐ญ๐ข๐œ๐จ๐ฅ ๐ฌ๐œ๐ซ๐ข๐ฌ ๐๐ž ๐๐ฅ. ๐ˆ๐ง๐ . ๐Œ๐ข๐ก๐š๐ข๐ฅ ๐๐จ๐ ๐๐š๐ง ๐ƒ๐€๐๐ˆ๐‰๐€ – ๐Ÿ๐จ๐ฌ๐ญ ๐ƒ๐ข๐ซ๐ž๐œ๐ญ๐จ๐ซ ๐†๐ž๐ง๐ž๐ซ๐š๐ฅ ๐š๐ฅ ๐’.๐‚. ๐‚๐Ž๐๐’๐๐‘๐Ž๐ˆ๐„๐‚๐“ ๐’.๐€. ๐๐ฅ๐จ๐ข๐ž๐ฌฬฆ๐ญ๐ข.
๐“๐‘๐„๐‚๐”๐“๐„ ๐’๐€๐‘๐๐€๐“๐Ž๐‘๐ˆ ๐ƒ๐„ ๐‚๐‘๐€๐‚๐ˆ๐”๐

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Follow by Email