𝐓𝐀𝐊𝐄 𝐈𝐎𝐍𝐄𝐒𝐂𝐔

𝐓𝐚𝐤𝐞 𝐈𝐨𝐧𝐞𝐬𝐜𝐮 (n. 13/25 octombrie 1858, Ploiești, Țara Românească – d. 2 iunie 1922, Roma, Italia) a fost un om politic, avocat și ziarist român, care a deținut funcția de prim-ministru al României în perioada 1921-1922. De-a lungul vieții a folosit mai multe nume (Dumitru G. Ioan, Dimitrie G. Ioan, Dimitrie G. Ionescu, Demetru G. Ionescu, etc.), pentru ca odată cu intrarea în viața politică să se oprească la numele pe care avea să-l folosească până la moarte, Take Ionescu.
Dumitru Ioan (cum a fost trecut în registrul de nașteri) a fost al doilea fiu al familiei de negustori din Ploiești, Gheorghe (Ghiță) și Eufrosina Ioan, care a mai avut alți trei copii: Constantin, Toma și Victor. Studiază la Liceul Sfântul Sava din București, după absolvirea căruia își continuă studiile în Franța, unde absolvă Facultatea de Drept a Universității din Paris (1875-1879), la care obține și titlul de Doctor în Drept cu mențiunea „magna cum laude” (1881), cu teza „De la condition de l’enfant naturel dans la legislation romaine”. Întors în țară a ales să devină avocat, înscriindu-se în baroul de Ilfov.
În anul 1883 și-a început cariera politică în cadrul Partidului Național Liberal, fiind ales deputat pe listele acestuia în Colegiul III-Ilfov. Părăsește Partidul Național Liberal în 1885, devenind membru al grupării liberale „Dizidența” alături de Constantin C. Arion, Constantin Dissescu, Alexandru Djuvara, Nicolae Fleva, frații Lecca etc. În urma eșuării diferitelor încercări de refacere a unității PNL, în 1891 Take Ionescu se alătură Partidului Conservator. În 1908 fondează Partidul Conservator-Democrat, al cărui președinte a fost până la moarte.
Pe parcursul carierei sale politice, Take Ionescu a ocupat o serie de poziții ministeriale, cum ar fi ministru al instrucțiunii publice și cultelor (1891-1898), ministru de finanțe (1904-1907), ministru de externe (1912-1914) și în cele din urmă, președinte al Consiliului de Miniștri (1921-1922). S-a făcut remarcat prin calitățile sale oratorice, căpătându-și în epocă porecla de „Tăchiță Gură de Aur”.
Take Ionescu a activat și în presă, conducând sau colaborând la publicații cum ar fi Românul, Epoca, La Liberté Roumaine, Dreptatea, Timpul, Constituționalul, Conservatorul, La Roumanie, Acțiunea, Universul și Evenimentul. Între 1883-1898 a fost corespondentul ziarului Times la București.
Take Ionescu a fost un susținător al intrării României în Primul Război Mondial, de partea Antantei. De activitatea sa ca ministru de externe se leagă semnarea Păcii de la București din 1913, la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Balcanic, precum și punerea bazelor Micii Înțelegeri în 1921. A fost un sprijinitor activ al luptei pentru unitatea națională a românilor din afara granițelor, militând în același timp pentru respectarea drepturilor minorităților naționale.
S-a stins din viață la 22 iunie 1922, la Roma, din cauza unei infecții bacteriene a aortei, căpătată în urma consumării unor stridii infestate. Este înmormântat la Mănăstirea Sinaia.

𝐃𝐞𝐬𝐜𝐫𝐢𝐞𝐫𝐞 𝐚𝐩𝐚̆𝐫𝐮𝐭𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐦𝐨𝐧𝐨𝐠𝐫𝐚𝐟𝐢𝐚 𝐨𝐫𝐚𝐬̦𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐏𝐥𝐨𝐢𝐞𝐬̦𝐭𝐢, 𝐝𝐞 𝐌𝐢𝐡𝐚𝐢𝐥 𝐒𝐞𝐯𝐚𝐬𝐭𝐨𝐬:

„De sigur ca dintre toti cei care au văzut lumina soarelui in Ploești, Take Ionescu e ploeșteanul cel mai celebru. Nici unul din fiii acestui simpatic oraș n’a avut stralucirea virtuților lui, bunătatea cuceritoare a inimii sale, și nici n’a dat patriei romanești ceiace au putut da talentul, munca și marea lui inteligentă.
El s’a născut la Ploești la 13 Octombrie (stil vechiu) 1858, în locuința părintească din str. Cuza-Voda No. 3. O casă de zid masiv, cu gradină mare, casă de negustori cu dare de mană. Ea durează și azi.
După mamă, Take Ionescu avea sânge macedonean și rude depărtate în Macedonia. Bunica sa maternă, frumoasa Anastasia Andronic, se retrăsese la apusul vieții in mânăstirea Viforata de langă Târgoviște.
In ce privește pe tatăl său, Ghiță loan, om activ, sever, energic,-el nu era, pe cât ni se spune, ploeștean de origină.
Micul Take rămase dupa naștere mai mulți ani în Ploești și, când veni vârsta școlii, el fu înscris acolo în clasele primare. Excelent la toate materiile, sârguința exceptională și cumințenia lui precoce îl făcură premiant întâi în toate clasele. O singură materie îl seducea mai puțin: matematica.
*
Plăpând și palid, el era totuși de o neastâmpărată activitate. Citea ce-i cădea în mână, iar jocurile copiilor de vârsta lui îl lăsau rece. Pe când era în clasa II-a primară izbucni în orașul insalubru de pe-atunci o groaznica epidemie de holeră. Micul Take cade la pat.
Și pe când doliul se plimba nemilos când la o poartă când la alta, mititelul se lupta și el cu moartea luni întregi.
Era vară. Cu chiu cu vai părinții îi putură transporta într’o căruță plină de perne la mica mânăstire din Sinaia.
Bine înțeles, – Sinaia nu exista încă în 1864. Într’o chiliuță sărăcăcioasă, copilul fu îngrijit toată vara; iar la finele lui August fu readus sănatos la Ploești. Desigur că acest trist episod al vieții lui i-a rămas săpat adânc în suflet – căci Sinaia a devenit colțul de pamânt pe care I-a iubit mai mult, și tot acolo, subt freamătul brazilor, i-a fost dat să-i doarmă eternitatea…
O anecdotă rămasă în amintirea celor bătrâni ilustrează ce spirit vioi și ce curiozitate de a cunoaște totul era în acest copil minunat. Se introdusese de curând și în Ploești miraculoasa invenție a telegrafului.
Era „sârma dracului”, cum îi zicea poporul uimit. Ghiță loan trimise într’o zi pe fiul său mai mare Costică să dea o telegramă la poștă. Dar copilul fricos de noua și drăceasca invenție s’a dus până la poșta, dar n’a dat telegrama. El s’a întors plângând acasa. I-a fost frică. Atunci micul Tăkiță s’a oferit să ducă el telegrama. Și s’a dus. Dar parinții începură să fie îngrijați că nu se mai întorcea. In fine sosi.
– Unde ai stat tu atâta? N’ai îndrăznit nici tu să intri la poștă?
– Ba da, tată, am dat telegrama și uite recipisa. Dar am stat acolo și am rugat pe domnul acela să-mi explice cum se fac vorbele și cum zboară ele pe sârmă până la Brașov. Și peste câteva zile, tot gândindu-se uimit la cele ce văzuse, el se spovedi fraților lui că idealul său ar fi să se facăi „telegrapist”.
*
Dar inainte de a-și fi terminat cursurile primare, copilul a trebuit să-și întrerupă școala.
O nenorocire familială se abătu asupra familiei. Prăvălia părintească din casele Marinciu mergea tot mai greu. Epidemia de holeră lăsase în micul oraș, de negustori nu numai doliu, dar și o sărăcie generală. Ghiță loan fu nevoit să tragă obloanele. Grea și dureroasă lovitură pe acea vreme. Familia Ghiță loan părăsi Ploeștii pentru totdeauna.
Ei se stabiliră la București și prin energie, muncă și perseverență, Ghiță loan se refăcu. Prosperitatea crescândă avea să-I insoțească în restul vieții, dându-i putința să-și crească copiii în cele mai bune condiții. Cași frații săi, Take putu să-și termine studiile la Paris și să ajungă ceiace a ajuns.
Ploeștii – el însă nu i-a uitat. Cand ajunse in 1891 ministru al școlilor, prima lui grija a fost să clădească pe frumosul bulevard al Ploeștilor, somptuoasa cladire ce avea să fie liceul Petru și Pavel.
Ploeștii au dat lui Take Ionescu numele unei străzi centrale. De câte ori mă întorc dela Sinaia privesc tăblița evocatoare a acestui mare nume. Numai că fie-mi permis a atrage atenția onoratei primării – că ilustrul fiu al orașului nu se iscălea „Tache” Ionescu, cum scrie tablița, ci „Take” Ionescu. Nu s’ar putea oare remedia această mică neatenție ? – C. Xeni

𝐒𝐮𝐫𝐬𝐚:
𝟏. 𝐖𝐢𝐤𝐢𝐩𝐞𝐝𝐢𝐚;
𝟐. 𝐌𝐨𝐧𝐨𝐠𝐫𝐚𝐟𝐢𝐚 𝐨𝐫𝐚𝐬̦𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐏𝐥𝐨𝐢𝐞𝐬̦𝐭𝐢 𝐝𝐞 𝐌𝐢𝐡𝐚𝐢𝐥 𝐒𝐞𝐯𝐚𝐬𝐭𝐨𝐬, 𝐓𝐢𝐩𝐚𝐫𝐮𝐥 „𝐂𝐚𝐫𝐭𝐞𝐚 𝐑𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐞𝐚𝐬𝐜𝐚̆“, 𝐁𝐮𝐜𝐮𝐫𝐞𝐬̦𝐭𝐢, 𝟏𝟗𝟑𝟕 / 𝐩.𝟏𝟑𝟐-𝟏𝟑𝟑.

𝐔𝐫𝐦𝐚̆𝐫𝐢𝐭̦𝐢 𝐞𝐩𝐢𝐬𝐨𝐝𝐮𝐥 𝐗𝐕𝐈𝐈𝐈, 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐃𝐫. 𝐆𝐇𝐄𝐎𝐑𝐆𝐇𝐄 𝐆𝐇. 𝐏𝐀𝐏𝐏𝐀, 𝐝𝐢𝐧 𝟏𝟖 𝐚𝐩𝐫𝐢𝐥𝐢𝐞 𝟐𝟎𝟐𝟎.

𝐏𝐄𝐑𝐒𝐎𝐍𝐀𝐋𝐈𝐓𝐀̆𝐓̦𝐈 𝐏𝐋𝐎𝐈𝐄𝐒̦𝐓𝐄𝐍𝐄 – 𝐄𝐏𝐈𝐒𝐎𝐃𝐔𝐋 𝐗𝐕𝐈𝐈

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Follow by Email