𝐏𝐄𝐑𝐒𝐎𝐍𝐀𝐋𝐈𝐓𝐀̆𝐓̦𝐈 𝐏𝐋𝐎𝐈𝐄𝐒̦𝐓𝐄𝐍𝐄 – 𝐄𝐏𝐈𝐒𝐎𝐃𝐔𝐋 𝗟𝗩𝗜𝗜𝗜

𝗜𝘀𝘁𝗿𝗮𝘁𝗲 𝗠𝗶𝗰𝗲𝘀𝗰𝘂 s-a născut la data de 22 mai 1881, în orașul Ploiești, în familia profesorului si senatorului liberal Nicolae Micescu. Flăcăul se dezvoltă frumos. Ajuns la vârsta adolescenței, decide să studieze la Colegiul “I.C. Brătianu“ din Pitești pe care îl absolvă în 1899. Vine la București și se înscrie la secția de filologie clasică a Facultății de Litere, dar și la Facultate de Drept. După un semestru, junele pleacă la Paris, ca bursier, și își continuă studiile de drept. În 1903, obține diploma, după care se specializează în drept roman la Universitatea din München. Trei ani mai târziu, Istrate revine în capitala Franței unde obține titlul de doctor în drept. Oportunitățile nu încetează să apară, așa că este ademenit cu un post de asistent universitar, dar spune pas și revine în țară.

În 1905, se înscrie în Baroul de Argeș, ca peste doi ani să se transfere la Baroul de Ilfov. Animat de idealul unității naționale, Istrate Micescu lupă neobosit în războiul de reîntregire și este rănit. Din fericire, nu stă mult la pat, iar după război este ales în două rânduri Decan al Baroului de Ilfov, ca rod al măiestriei cu care pleda la bară.

Între 1907-1920, avocatul Istrate Micescu pledează atât în Capitală, cât și în alte orașe din țară. Se descurcă exemplar, așa că după 1920 schimbă macazul și pledează în procese celebre. În lucrarea Mari avocați ai României, Vasile Nistor îl descrie astfel: “𝐼̂𝑛𝑠𝑢𝑠̦𝑖 𝑚𝑜𝑑𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑒𝑥𝑝𝑢𝑛𝑒𝑟𝑒 𝑎 𝑙𝑢𝑖 𝐼𝑠𝑡𝑟𝑎𝑡𝑒 𝑀𝑖𝑐𝑒𝑠𝑐𝑢 𝑑𝑖𝑓𝑒𝑟𝑒𝑎 𝑑𝑒 𝑙𝑎 𝑏𝑎𝑟𝑎 𝑎𝑣𝑜𝑐𝑎𝑡̦𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑙𝑎 𝑖̂𝑛𝑎̆𝑙𝑡̦𝑖𝑚𝑒𝑎 𝑐𝑎𝑡𝑒𝑑𝑟𝑒𝑖. 𝐿𝑎 𝑏𝑎𝑟𝑎̆ 𝑒𝑟𝑎 𝑢𝑛 𝑙𝑢𝑝𝑡𝑎̆𝑡𝑜𝑟, 𝑎𝑝𝑒𝑙𝑎̂𝑛𝑑 𝑙𝑎 𝑔𝑙𝑎𝑠𝑢𝑙 𝑠𝑎̆𝑢 𝑣𝑜𝑎𝑙𝑎𝑡 𝑑𝑒 𝑜𝑟𝑔𝑎̆, 𝑙𝑎 𝑝𝑟𝑖𝑣𝑖𝑟𝑖 𝑠𝑒𝑚𝑛𝑖𝑓𝑖𝑐𝑎𝑡𝑖𝑣𝑒, 𝑙𝑎 𝑔𝑒𝑠𝑡𝑢𝑟𝑖 𝑓𝑒𝑙𝑖𝑛𝑒, 𝑙𝑎 𝑝𝑎𝑢𝑧𝑒 𝑠̦𝑖 𝑡𝑎̆𝑐𝑒𝑟𝑖 𝑝𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑀𝑎𝑟𝑖𝑜𝑎𝑟𝑎 𝑉𝑜𝑖𝑐𝑢𝑙𝑒𝑠𝑐𝑢, 𝑚𝑎𝑟𝑒 𝑡𝑟𝑎𝑔𝑒𝑑𝑖𝑎𝑛𝑎̆, 𝑙𝑒 𝑠𝑜𝑐𝑜𝑡𝑒𝑎 𝑐𝑎 𝑓𝑎̆𝑐𝑎̂𝑛𝑑 𝑝𝑎𝑟𝑡𝑒 𝑑𝑖𝑛 𝑐𝑒𝑎 𝑚𝑎𝑖 𝑠𝑢𝑏𝑡𝑖𝑙𝑎̆ 𝑎𝑟𝑡𝑎̆ 𝑎𝑐𝑡𝑜𝑟𝑖𝑐𝑒𝑎𝑠𝑐𝑎̆. 𝐿𝑎 𝑐𝑎𝑡𝑒𝑑𝑟𝑎̆ 𝑡𝑜𝑛𝑢𝑙 𝑒𝑟𝑎 𝑐𝑎𝑙𝑚 𝑠̦𝑖 𝑐𝑜𝑛𝑡𝑖𝑛𝑢𝑢, 𝑒𝑟𝑢𝑑𝑖𝑡̦𝑖𝑎 𝑠̦𝑖 𝑢𝑚𝑎𝑛𝑖𝑠𝑚𝑢𝑙 𝑠𝑝𝑢𝑛𝑎̂𝑛𝑑𝑢-𝑠̦𝑖 𝑐𝑢𝑣𝑎̂𝑛𝑡𝑢𝑙 𝑐𝑢 𝑐𝑒𝑎 𝑚𝑎𝑖 𝑝𝑢𝑟𝑎̆ 𝑠𝑒𝑛𝑖𝑛𝑎̆𝑡𝑎𝑡𝑒.“

Ajunge un nume de referință pentru Barou, astfel, în 1936 devine Decan de onoare al Baroului Ilfov și inițiază o mișcare la nivel național în cadrul barourilor intitulată Asociația Avocaților Români Creștini. Pe lângă profesia de avocat, Istrate a lucrat și la Creditul Rural apoi este numit de Petre Carp în funcția de consilier clasa I, la Ministerul Industriei și Comerțului.

Debutul pedagogic are loc în 1907, ca asistent la catedra de drept civil a Facultății de Drept din Capitală. Doi ani mai târziu, se înscrie la concursul de docență la aceeași catedră, avându-i ca adversari pe Nicolae Titulescu, George Plastara, Alexandru Ceban și Cezar Partheniu. Se afișează rezultatele. Cap de listă, Istrate Micescu, pe locul doi, Nicolae Titulescu. Nu e prima înfrângere pe care Istrate o administrează rivalului Titulescu. Cea de-a doua vine în 1925, cu ocazia unui concurs organizat la Facultatea de Drept din Iași. Studenții umpleau până la refuz amfiteatrul pentru a-l asculta, însă cariera profesorului Micescu a cunoscut două perioade de suspendare. Prima dată la sfârșitul lui 1940, la insistențele legionarilor, apoi în 1947, de către autoritățile comuniste.

Debutează în viața politică pe la 1918, în barca liberalilor. Cu timpul se iscă unele discrepanțe în partid pe fondul politicii economice și hotărăște să constituie un grup dizident. La 1 decembrie 1937, se înscrie în Partidul Național-Creștin, cu care prinde două mandate de deputat la Romanați. Apogeul carierei politice îl reprezintă funcția de ministru al justiției în guvernul condus de Gheorghe Tătărescu. După 1940, a lăsat-o mai moale cu politica, asta datorită relațiilor reci cu regimul și persoana lui Ion Antonescu.

Calvarul începe odată cu preluarea puterii de către sovietici. Disprețuit pentru înclinațiile politice, Istrate este radiat din Barou, apoi, în 1947, fără o hotărâre judecătorească, este arestat timp de două luni. După un an, comuniștii îi înscenează un proces politic și-l condamnă la douăzeci de ani de muncă silnică și zece ani de degradare civică. După spusele martorilor, la aflarea sentinței Micescu ar fi exclamat: “𝑀𝑢𝑙𝑡̦𝑢𝑚𝑒𝑠𝑐 𝑔𝑒𝑛𝑒𝑟𝑜𝑧𝑖𝑡𝑎̆𝑡̦𝑖𝑖 𝑖̂𝑛𝑎𝑙𝑡𝑒𝑖 𝐶𝑢𝑟𝑡̦𝑖 𝑐𝑎̆ 𝑚𝑖-𝑎 𝑑𝑜𝑟𝑖𝑡 𝑜 𝑣𝑖𝑎𝑡̦𝑎̆ 𝑎𝑡𝑎̂𝑡 𝑑𝑒 𝑙𝑢𝑛𝑔𝑎̆ 𝑑𝑖𝑛 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑝𝑟𝑜𝑏𝑎𝑏𝑖𝑙 𝑣𝑜𝑖 𝑓𝑎𝑐𝑒 𝑑𝑜𝑖 𝑠𝑎𝑢 𝑡𝑟𝑒𝑖 𝑎𝑛𝑖, 𝑖𝑎𝑟 𝑟𝑒𝑠𝑡𝑢𝑙 𝑖̂𝑖 𝑣𝑒𝑡̦𝑖 𝑓𝑎𝑐𝑒 𝑣𝑜𝑖.“

Cauza se rejudecă și se decide ca inculpatul Istrate Micescu să execute doisprezece ani de muncă silnică și cinci ani de degradare socială. La 18 ianuarie 1951, Curtea Militară de Casație și Justiție, a dispus înlocuirea pedepsei anterioare cu temniță grea, deoarece legea nu permitea aplicarea muncii silnice la persoanele înaintate în vârstă. Atât de periculos era un bătrân la 68 de ani.

Dar, prigoana nu se oprește aici. Istrate se ascunde, iar autoritățile pornesc în căutarea lui. Parcă ar fi intrat în pământ, securiștii nu-i dau de urmă. Începe să se joace murdar. În mai 1948, îi arestează soția și copiii, confiscându-i toată averea. Micescu se predă cu condiția ca familia să-i fie lăsată în pace. Odată încătușat, fugarul este aruncat în temnițele de la Aiud. Pătimește cumplit, vârsta nu-l mai ajută și cade grav bolnav. Dacă pe 22 mai 1881, Istrate intra în această lume singur și fără apărare, la 70 de ani distanță, tot în aceeași zi, o părăsea. Era tot singur și fără pic de apărare.

𝗦𝘂𝗿𝘀𝗮:

Sorin Popescu, Tudor Prelipceanu, „𝐼𝑠𝑡𝑟𝑎𝑡𝑒 𝑀𝑖𝑐𝑒𝑠𝑐𝑢: 𝑢𝑛 𝑚𝑎𝑟𝑒 𝑎𝑣𝑜𝑐𝑎𝑡 𝑠̦𝑖 𝑟𝑒𝑛𝑢𝑚𝑖𝑡 𝑝𝑟𝑜𝑓𝑒𝑠𝑜𝑟 𝑢𝑛𝑖𝑣𝑒𝑟𝑠𝑖𝑡𝑎𝑟, 𝑢𝑛 𝑎𝑑𝑒𝑣𝑎̆𝑟𝑎𝑡 𝑚𝑎𝑟𝑡𝑖𝑟 𝑎𝑙 𝑛𝑒𝑎𝑚𝑢𝑙𝑢𝑖“, în revista Memoria;

Vasile Nistor, „𝑀𝑎𝑟𝑖 𝑎𝑣𝑜𝑐𝑎𝑡̦𝑖 𝑎𝑖 𝑅𝑜𝑚𝑎̂𝑛𝑖𝑒𝑖”.

𝗨𝐫𝐦𝐚̆𝐫𝐢𝐭̦𝐢 𝐞𝐩𝐢𝐬𝐨𝐝𝐮𝐥 𝐋𝗜𝗫 𝐝𝐢𝐧 𝐝𝐚𝐭𝐚 𝐝𝐞 𝟮𝟳 𝗳𝗲𝗯𝗿𝘂𝗮𝐫𝐢𝐞 𝟐𝟎𝟐𝟭.