M-am gândit că din ciclul “Nostalgii” ar fi bine să se regăsească şi modul cum ne petreceam timpul liber pe vremea generaţiei mele, vreme când nu aveam televizoare iar internetul nu apărea nici în cărţile lui Jules Verne. Aveam însă la dispoziţie: un teatru – cu nume “de Stat” care avea în fiecare stagiune câte o piesă pentru copii şi cinematografele: „Rodina” (patrie pe limba lui Cehov – cu numele vechi „Odeon”), „Popular” (pe vechiul nume „Scala”), „Progresul” („Modern”), „23 August” („Aro”), „Victoria” („Fantasio”), „Tineretului” („Roxy”), cinema „Colorado” care în 1955 se va transforma în Teatrul „Ciufulici” şi mult mai târziu cinema „Muncitoresc” – care se amenajase într-o fostă sală de rugăciuni a unei relegii neoprotestante. Când s-au terminat lucrările în noul centru, după anul 1959, s-a inaugurat şi primul cinematograf cu ecran lat cu numele „Ştefan Gheorghiu”.
Revenind la Teatru îmi aduc aminte că primele piese văzute au fost într-o sală de pe strada Anton Pann (actualul sediu al Filarmonicii „Paul Constantinescu” consolidat, extins şi modernizat) şi eram fascinat de tot ce se spunea pe scenă şi de ce puteam vedea, pe furiş, în culise. Era o pleiadă de actori ploieşteni care erau foarte îndrăgiţi mai ales că se jucau multe comedii (Caragiale, Goldoni, Tudor Mușatescu, Eduardo de Filipo, Victor Eftimiu, Aurel Baranga) dar şi piese de autori ruşi (Nikolai Gogol). Mai târziu teatrul s-a mutat în locul cinematografului „Rodina” şi acolo este şi în ziua de azi, cu consolidare, modernizări şi extinderi succesive iar odată cu realizarea blocului de la faţadă s-a creat şi un foaier generos.
Să fiu drept eu nu prea am văzut piese „proletare” sau despre lupta revoluţionară – poate nu mă duceau ai mei sau nu se jucau – puţin probabil. Nu găsesc o explicaţie. Chiar şi înainte de a veni ca director Toma Caragiu, repertoriul era bogat şi sălile pline. Dintre actorii care jucau pe vremea aceea îmi aduc aminte de Nelly Constantinescu, Vasile Slivineanu, Zephi Alsec, Consuela Roşu (soţia lui Iurie Darie), Sabin Marian, Aristide Teică, Monica Ghiuță, s.a.m.d.
Dar distracţia mare erau filmele. La început nu prea conta calitatea – nici nu aveai de unde alege, numai filme sovietice, câte unul venit de la studioul „Barandow” (Cehia) sau „Defa” Berlin. Când au venit pe ecranele ploieştene primele producţii româneşti, lumea a mers mai mult din curiozitate şi că putea vedea actorii mari ai vremii din Bucureşti. Filme ca “Citadela sfărâmată”(după o piesă a lui Horia Lovinescu), ”Alo, aţi greşit numărul” (comedie muzicală cu Iurie Darie, Ştefan Tăpălaga, la primul rol Florentina Mosora – fată de ministru şi debutul Stelei Popescu), ”Directorul nostru” (cu Birlic şi în care se regăsesc secvenţe filmate pe stadionul Petrolul). Tot în acea perioadă au apărut filmele lui Liviu Ciulei – “Valurile Dunării (cu Irina Petrescu, tânără şi frumoasă) şi “Pădurea spânzuraţilor”. Mare succes a avut, la cei din generaţia mea, „La miezul nopţii va cădea o stea” scenariul fiind făcut după o carte a lui Theodor Constantin cu Emanoil Petruț, Ion Mereuță şi George Măruţă. Era ceva mai deosebit cu scene (stângace) de luptă şi cu o intrigă de spionaj. De altfel Theodor Constantin a mai publicat cărţi ce au avut căutare la cei tineri.
La filme mergeam şi în timpul şcolii, mai rar cu părinţii, dar întotdeauna cu colegii ca să putem comenta zile în şir cele văzute. Îmi aduc aminte de un film sovietic despre un … cal, pe nume Buian, pe care mulţi l-au vizionat de 5-6 ori. Era, bineînţeles, un film despre marele război de apărare a patriei iar calul respectiv îl ajuta pe cel care îl călărea să iasă din toate încercările, teafăr. Un alt film care era obligatoriu să-l vezi a fost „Căderea Berlinului” unde, în scena finală, eroul principal (nu-mi amintesc numele) se urcă pe clădirea Reichstagului să pună un steag roşu cu toate că el nu avea decât o … batistă şi, fiind rănit de moarte, o scoate de la piept roşie de sânge. Ostaşul sovietic avea batista („zdreanţă” cum zicea Othello într-un alt film) să mori de râs, nu alta. Poate unii din cei ce vor citi aceste rânduri vor zâmbi cu condescendenţă dar trebuie să vă puneţi în situaţia unor copii de 12-13 ani care vedeau numai astfel de filme, plus cele distribuite de propagandă agresivă despre „marele prieten de la Răsărit”.
Când au venit primele filme realizate dincolo de „Cortina de fier” a fost o întreagă nebunie. La filme ca: „Hamlet” (cu Laurence Olivier şi Jean Simmons), „Marile Speranţe” (cu Jean Simmons) său „Nu-i pace sub măslini” (cu Raf Vallone şi Lucia Bosè) se stătea la coadă la bilete încă de noaptea, iar comentariile din familii nu mai conteneau cu comparaţii fireşti vis a vis de cele sovietice. Când a rulat „Zboară cocorii” (cu Tatiana Samoilova), film care avea o oarecare valoare cinematografică, nimeni din cei pe care i-am auzit vorbind după vizionare, nu a avut o mare apreciere. Era şi normal să se întâmple aşa odată ce toată critica („aservită” cum se spune acum) îl ridica în slăvi. Când eram prin clasele de liceu a venit un „ordin de sus” ca la film nu se poate merge decât cu părinţii sau cu aprobare de la direcţiune aşa că atunci când a rulat în Ploieşti „Cei trei muschetari” am mers, o delegaţie, la domnul director Andrei Vijoli să cerem aprobare, pe care de altfel am şi primit-o. Era un film vechi dar care ne-a plăcut văzând pe pânză personajele din cărţile citite cu atâta nesaţ ale lui Alexandru Dumas, cărţi în care am învăţat câte ceva din istoria Franţei (un pic deformată). În aceeaşi perioadă şi-a făcut apariţia „curentul neorealist” italian care „dădea bine” la politica de atunci. Au început să apară filmele lui Pietro Germi sau Federico Felini dar cel mai mare succes l-a avut un film care prin scenele nemaivăzute la noi (un pic erotice), stârnea senzaţii necunoscute în rândul adolescenţilor de atunci. Este vorba de filmul “Anna Zaccheo” cu actriţa italiană Silvana Pampanini în rolul principal, o precursoare a mult mai celebrei Sophia Loren. Prin anii ’50 filmele rulau „fără întrerupere” astfel încât intrai chiar şi la mijlocul spectacolului urmând ca la sfârşit, după o mică pauză, să vezi şi începutul. Mai târziu s-au stabilit ore fixe de spectacol şi bilete pe locuri numerotate.
Vara era şi mai frumos pentru că se deschideau „grădinile” sălilor de cinema: la cinema „Progresul” grădina era pe colţul dintre strada Teatrului şi strada Franceză, fostă Kogălniceanu (acum este construit un bloc), cinema „23 August” avea gradina lipită de clădire, cinema „Victoria” îşi amenajase gradina alături de sală şi puteai intra din Calea Câmpinii, iar pentru cinema „Popular” s-a amenjat o grădină mare pe locul unde acum se află „Casa Cărţii” şi o parte din „Casa Modei”. La acea grădină a rulat pentru prima oară un film pe ecran lat: filmul „Toşca”. Tot vara se puteau vedea filme pe ecran lat la stadionul Petrolul, în zona Peluzei II (cea dinspre Tăbăcărie). Acolo am văzut filme de capă şi spadă cu Jean Marais sau Gerard Barray, apoi „Fanfan la Tulipe”. Filmele începeau când se lasă seara, pe răcoare, iar imaginile care derulau pe ecranul mare te absorbeau cu totul. Pe drumul spre casă, fără autoturisme sau autobuze, filmele erau comentate în fel şi chip. În Ploieşti exista şi un teatru de vară construit după anii 50, pe un loc aflat în vecinătatea actualului Muzeu de Istorie (pe fosta stradă Cojocari), teatru care a rezistat până la începerea construirii blocurilor din zona centrală. La acest teatru de vară veneau trupe mari din Bucureşti, am avut chiar norocul de a-l vedea pe marele actor George Vraca, a cărui alură şi voce produceau multe suspine în rândul sexului frumos.
Un film de succes, care a rulat acolo, a fost filmul indian „Vagabondul” (cu Raj Kapoor). Acest film a fost doar precursorul unei întregi serii de filme de acelaşi gen, bine primite de public o perioadă lungă de timp. La acest gen de filme sălile şi grădinile erau populate majoritar de naţiunea „înlocuitoare” care înţelegea totul fără să fie nevoie să citească subtitrările. Acest lucru mi-a fost confirmat mult mai târziu, pe un şantier din Bucureşti unde făceam practică şi unde lucram cot la cot cu o echipă de zidari din Bolintin, care nu ştiau să-şi socotească volumul de zidărie dar îmi mărturiseau că ei înţeleg toate filmele indiene.
Nu pot să închei fără să amintesc modul cum unul dintre profesorii noştri înţelegea să ne umple cu folos timpul liber. Este vorba de domnul profesor Constantin Enciu care organiza, la Biblioteca Nicolae Iorga, audiţii muzicale. Cu ajutorul unui coleg care avea printre puţinele pickup-uri din oraş – mai târziu am învăţat că era o denumire improprie, căci muzica se auzea sau dansa după „patifoane”, cum le spunea nea Nicu Simache – domnul profesor ne punea să ascultăm operele lui Rimski – Korsacov, Ceaicovschi sau Verdi. Aceste audiţii veneau în completarea lecţiilor de limba română unde se făceau conexiuni între literatură şi alte arte precum muzică sau arta plastică. Pentru toate acele momente care au reprezentat de fapt deschiderea către cultură şi artă, domenii care fac parte de altfel din frumuseţea vieţii, îi voi rămâne veşnic recunoscător.
Astăzi dacă aş dori să văd un film la unul din „cinemaurile” tinereţii mele nu aş mai avea unde. Două s-au demolat: „Progresul” şi „Victoria” pentru a face loc celor două artere: Dobrogeanu Gherea şi bulevardul Republicii (fosta Calea Câmpinii), unul stă să se prăbuşească, cinema „Tineretului” („Casa Corpului Didactic” înainte de război şi după 1990 înapoiată foştilor proprietari – Sindicatul Învăţământului, vândută de aceştia unui „investitor” care s-a apucat să-l consolideze dar care l-a abandonat după un scurt timp). Fostul cinema „Aro” a fost transformat în restaurant dar care a dat faliment între timp iar astăzi clădirea este închisă. În fostul cinema „Popular” („Scala”) s-a încercat funcţionarea unei „Cinemateci” dar ideea, dealtfel meritorie, nu a rezistat concurenţei televiziunilor şi dezinteresului public. Astăzi clădirea este închisă. Sediul cinematografului „Muncitoresc” a fost retrocedat celor care îl construiseră.
Acum închei cu adevărat depănarea unor amintiri despre vremuri în care imaginile ce curgeau pe o pânză, în întunericul unor săli primitoare, ne-au adus atâtea emoţii, bucurii, un pic de cultură, reuşind să nuanţeze acele timpuri cenuşii şi în care, pentru câteva ore, uitam de toate problemele noastre şcolare sau de greutăţile cu care părinţii noştri se confruntau.

𝐀𝐫𝐭𝐢𝐜𝐨𝐥 𝐬𝐜𝐫𝐢𝐬 𝐝𝐞 𝐝𝐥. 𝐈𝐧𝐠. 𝐌𝐢𝐡𝐚𝐢𝐥 𝐁𝐨𝐠𝐝𝐚𝐧 𝐃𝐀𝐁𝐈𝐉𝐀 (𝐩𝐫𝐨𝐦𝐨𝐭̧𝐢𝐚 𝟏𝟗𝟓𝟗 𝐚 𝐋𝐢𝐜𝐞𝐮𝐥𝐮𝐢 „𝐈𝐨𝐧 𝐋𝐮𝐜𝐚 𝐂𝐚𝐫𝐚𝐠𝐢𝐚𝐥𝐞” 𝐏𝐥𝐨𝐢𝐞𝐬̦𝐭𝐢) – 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐃𝐢𝐫𝐞𝐜𝐭𝐨𝐫 𝐆𝐞𝐧𝐞𝐫𝐚𝐥 𝐚𝐥 𝐒𝐂 𝐂𝐎𝐍𝐒𝐏𝐑𝐎𝐈𝐄𝐂𝐓 𝐒𝐀 𝐏𝐥𝐨𝐢𝐞𝐬̦𝐭𝐢.

„𝐂𝐈𝐍𝐄𝐌𝐀𝐔𝐑𝐈𝐋𝐄” 𝐌𝐄𝐋𝐄

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Follow by Email