𝐀𝐌𝐈𝐍𝐓𝐈𝐑𝐈 𝐃𝐄𝐒𝐏𝐑𝐄 𝐀𝐍𝐈𝐈 𝐃𝐄 𝐋𝐈𝐂𝐄𝐔.
𝐋𝐈𝐂𝐄𝐔𝐋 „𝐈. 𝐋. 𝐂𝐀𝐑𝐀𝐆𝐈𝐀𝐋𝐄” – 𝐎 „𝐒𝐄𝐑𝐈𝐄” 𝐒𝐏𝐄𝐂𝐈𝐀𝐋𝐀̆, 𝟏𝟗𝟓𝟗.

𝙉𝙤𝙩𝙖 𝙖𝙪𝙩𝙤𝙧𝙪𝙡𝙪𝙞:
𝘕𝘶 𝘦𝘴𝘵𝘦 𝘷𝘰𝘳𝘣𝘢 𝘥𝘦 𝘰 𝘴𝘦𝘳𝘪𝘦 𝘥𝘦 𝘮𝘰𝘵𝘰𝘳 𝘴𝘢𝘶, 𝘋𝘰𝘢𝘮𝘯𝘦 𝘧𝘦𝘳𝘦𝘴̧𝘵𝘦, 𝘴𝘦𝘳𝘪𝘢 𝘍𝘰𝘶𝘳𝘪𝘦𝘳 𝘤𝘪 𝘮𝘢𝘪 𝘥𝘦𝘨𝘳𝘢𝘣𝘢̆ 𝘥𝘦𝘴𝘱𝘳𝘦 𝘤𝘶𝘮 𝘴-𝘢𝘶 𝘪𝘥𝘦𝘯𝘵𝘪𝘧𝘪𝘤𝘢𝘵 𝘤𝘦𝘪 𝘤𝘦 𝘢𝘶 𝘶𝘳𝘮𝘢𝘵 𝘤𝘶𝘳𝘴𝘶𝘳𝘪𝘭𝘦 𝘓𝘪𝘤𝘦𝘶𝘭𝘶𝘪 „𝘐. 𝘓. 𝘊𝘢𝘳𝘢𝘨𝘪𝘢𝘭𝘦” 𝘥𝘪𝘯 𝘗𝘭𝘰𝘪𝘦𝘴̧𝘵𝘪, 𝘤𝘶 𝘢𝘯𝘶𝘭 𝘢𝘣𝘴𝘰𝘭𝘷𝘪𝘳𝘪𝘪 𝘢𝘤𝘦𝘴𝘵𝘦𝘪 𝘚̧𝘊𝘖𝘓𝘐… 𝘪̂𝘯 𝘤𝘢𝘻𝘶𝘭 𝘮𝘦𝘶, 𝘴𝘦𝘳𝘪𝘢 1959!

Profesorii noştri de limba şi literatura română ne-au învăţat că orice compunere trebuie să conțină: introducere, dezvoltare / intrigă şi deznodământ. Pe cale de consecinţă urmează:
𝐈𝐧𝐭𝐫𝐨𝐝𝐮𝐜𝐞𝐫𝐞: Încercarea mea de mai jos se vrea un omagiu adus tuturor profesorilor care au slujit în Liceul „I. L. Caragiale” cu scopul nobil de a le oferi, zecilor de mii de elevi pe care i-au îndrumat, lumina cunoaşterii, deschiderea de orizonturi noi şi baza unei culturi pe care să o folosească pe parcursul întregii lor vieţi. Poate unele din amintiri sau informaţii nu le-am reţinut complet sau mi s-au deformat în timp, drept pentru care îmi cer iertare acelora dintre dumneavoastră care aveți altfel de cunoștințe despre acele timpuri. Intenţia mea este doar de a „sensibiliza” pe cel ce citeşte aceste rânduri, spre a dezveli acele imagini ce stăteau ascunse în vreun colţ al memoriei fiecăruia dintre dumneavoastră şi odată cu amintirea lor să aibă, cine ştie, o lacrimă în colţul ochilor.
Eu, împreună cu încă câteva zeci de colegi ne identificăm cu seria 1959. Această serie a avut parte de momente pe care le consider cruciale pentru viaţa noastră viitoare.

𝐏𝐫𝐢𝐦𝐮𝐥 𝐦𝐨𝐦𝐞𝐧𝐭, 𝐚𝐧𝐮𝐥 𝟏𝟗𝟒𝟖: Anul Reformei învăţământului din Republica Populară Română.
Pe lângă „SovRom-uri”, A.R.L.U.S. (acronimul pentru Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică), editura Cartea Rusă, mai marii ţării au hotărât să aducă mai multă „lumină” de la Răsărit şi în şcoli. Astfel a dispărut denumirea de Liceu şi a apărut cea de Şcoală Medie, şcoală care trebuia să conțină şi cursul primar, inexistent până atunci în compunerea unui Liceu, cu un total de 11 clase (de la acea dată au dispărut şi denumirile de „clase de liceu” astfel încât clasa I de liceu a devenit clasa a V-a). Probabil că în cadrul Reformei se introdusese şi obligaţia adresării cu „tovarașu’ profesor” dar eu nu-mi aduc aminte să ne fi adresat dascălilor noştri decât cu „Domnul sau Doamna profesor”.
Până la acea dată, cel mai important Liceu de băieţi era cel cu numele 𝑆𝑓𝑖𝑛𝑡̧𝑖𝑙𝑜𝑟 𝐴𝑝𝑜𝑠𝑡𝑜𝑙𝑖 𝑃𝑒𝑡𝑟𝑢 𝑠̧𝑖 𝑃𝑎𝑣𝑒𝑙, cu anul de naştere 1864 şi care-și avea sediul pe Bulevard. La bombardamentul din aprilie 1944, o bombă americană a distrus impozantul corp al faţadei principale şi a avariat grav pe cel dinspre Biserica Sf. Gheorghe Nou. Chiar şi în aceste condiții vitrege, liceul a funcţionat în acea clădire până în anul 1947.
𝐍𝐨𝐭𝐚̆: Îmi aduc aminte că la Crăciunul din anul 1947, tata, care era diriginte la o clasă (profesorul de geografie Andrei Dabija), m-a condus în sala clasei respective unde era împodobit un frumos brad de Crăciun!

În acelaşi bombardament a fost distrus şi localul Liceului de fete 𝐷𝑒𝑠𝑝𝑖𝑛𝑎 𝐷𝑜𝑎𝑚𝑛𝑎 care se găsea pe un teren situat între străzile Mihai Bravu şi Buna Vestire (botezată mai târziu Karl Marx). Pe locul acela, după război, s-a amenajat un parc ce ţinea de „Casa Pionerilor” şi apoi s-a construit (după 1990) o nouă clădire pentru Parchete (procuratură).
Ambele licee, de data asta cu numele de Şcoală Medie nr. 1 şi nr. 2, au fost mutate în fostul sediul al 𝑆̧𝑐𝑜𝑙𝑖𝑖 𝐶𝑜𝑚𝑒𝑟𝑐𝑖𝑎𝑙𝑒 de pe Calea Oilor (băieţii la subsol şi parter iar fetele la etaj). Această monumentală clădire proiectată de arhitectul Toma T. Socolescu şi inaugurată în anul 1938 a fost ocolită de bombardamente şi prin faptul că în timpul războiului a adăpostit un spital militar având vopsită pe acoperiş o cruce roşie, imensă, într-un cerc alb (am văzut-o acolo mult timp, până s-a vopsit sau schimbat învelitoarea acoperișului). Mi-aş dori să cred că aviatorii americani (care bombardau ziua), au văzut-o şi astfel au cruţat şcoala noastră. Clădirea a avut de suportat efectele a doua cutremure majore: 1940 şi 1977 (nu am pus la socoteală şi cele din 1986 şi 1990) şi s-a comportat destul de bine. După cel din 4 martie 1977 s-a realizat o aşa zisa consolidare conformă cu indicaţiile vremii (de „partid şi de stat”), iar cu adevărat s-a încercat să se pună în siguranţă abia după anul 2000, împreună cu unele modernizări şi reparaţii specifice.
Revenind la începutul anului 1948, mai exact în toamnă, mi-a venit vremea să merg la şcoală, în clasa a I-a, şi am fost înscris la prima clasă elementară din proaspăta Școală Medie. Clasa era formată din elevi cu domiciliul pe străzi ce „dădeau” spre Calea Oilor sau din proximitatea ei. Curios este că nu-mi aduc aminte decât de clasa a doua şi nu dacă mai erau şi celelalte clase ce cuprindeau ciclul primar (sau elementar cum s-a numit mai târziu). Învăţătoarea noastră era doamna Bruckner care aşa cum se spunea pe atunci „ne-a pus condeiul în mâna” la propriu, ba chiar ne-a purtat mâna la scrierea primelor litere, iar condeiul nu era o figură de stil ci era adevărat şi îl foloseam ca prim instrument de scris pe o tăbliţă de ardezie cu buretele aferent.

𝐌𝐨𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝟏𝟗𝟓𝟐: Aniversarea Centenarului naşterii lui I. L. Caragiale, an în care profesorul de desen, Iosif Pop, a executat un tablou impresionant (cred că 2 / 3 m) cu dramaturgul purtând o căciulă „mai curioasă”, iar prin decizia Ministerului s-a atribuit aşezământului numele de 𝙎̧𝙘𝙤𝙖𝙡𝙖 𝙈𝙚𝙙𝙞𝙚 „𝙄. 𝙇. 𝘾𝙖𝙧𝙖𝙜𝙞𝙖𝙡𝙚”. Circulă o legendă că numele a fost propus de elevii din clasa poetului Nichita Stănescu. Acest tablou a fost expus în holul cancelariilor de la parter (la etaj erau cancelariile şcolii de fete, botezată Şcoala Medie A. Toma după pseudonimul unui poet român născut Solomon Moscovici. Poet cunoscut pentru vederile sale comuniste și pentru introducerea realismului socialist și a stalinismului în literatura română). Nu mai ştiu pe unde o mai fi acum acest tablou şi e păcat dacă s-a pierdut. Atunci, fiind în clasele primare, nu prea aveam acces la parter cu atât mai mult pe la cancelarii, de fapt până în clasa a VIII-a am avut cursuri doar la subsol clădirii cu ferestrele spre curte şi spre coridorul dinspre Calea Oilor. Pe ferestrele dinspre curte, de multe ori, unii dintre cei curajoşi intrau când „se suna de intrare” și nu mai aveau timp să dea ocol pe la scări. Din aceeaşi perioadă, mă abțin să amintesc „emulaţia” stârnită de primirea în rândul organizaţiei de pionieri… chiar nu merită când mă gândesc cum era exploatată naivitatea unor copii de 9-10 ani în folosul unor idei subversive.

𝐌𝐨𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝟏𝟗𝟓𝟒: S-a hotărât din nou modificarea duratei liceului, s-a scurtat la 10 ani (tot după model sovietic) astfel încât în anul 1952 au absolvit două serii de elevi: una de 11 clase şi cealaltă de 10 clase. Pentru seria noastră a avut o mare importanţă, aşa cum se va vedea din cele relatate mai jos (şi pe vremea aceea tot un fel de bună „reorganizare” a învăţământului era, exact ca astăzi).

𝐌𝐨𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝟏𝟗𝟓𝟓: Am început cu adevărat Liceul prin admiterea în clasa a VIII-a. Dintr-o dată, în loc de două clase paralele cum era în ciclul V-VII, numărul a ajuns la patru. Au sosit, în afară colegilor de până atunci, o mulţime de alţii care absolviseră şcoli gimnaziale din Ploieşti dar şi din regiune (vechea împărţire administrativă cu regiuni şi raioane) sau chiar din afara ei. Erau mulţi băieţi „de la ţară” care au fost primiţi la internatul şcolii, alţi care făceau naveta (cazul „plutonului” de la Scăieni) de la un cămin de orfani. Internatul era întradevăr o facilitate bine venită pentru toți elevii care din afara orașului sau pentru cei ce nu-şi puteau permite „o gazdă”. Internatul avea dormitoarele, sala de studiu la etajul II, cantina la subsol iar „patronul spiritual” (şi nu numai) era domnul profesor de istorie Nicolae I. Simache care cred eu avea o oarecare slăbiciune pentru acei copii veniţi de la ţară pentru studiu. Această latură a caracterului său mi-a fost confirmată, în anii de facultate, când a ajutat foarte mult un coleg venit din comuna Cosminele, chiar locul de naştere a renumitului profesor. Clasele de liceu le-am făcut la parter şi etaj, din momentul când liceul de fete s-a mutat în fostul local al Liceului Sf. Petru şi Pavel de pe Bulevard, căruia i se refăcuse între timp faţada şi găzduia Şcoala Medie Tehnică de Petrol (mutată cu această ocazie într-un alt loc).

𝐌𝐨𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝟏𝟗𝟓𝟔: Începând din acest an s-a trecut la „mixarea” claselor, astfel că atunci au apărut primele fete la clase, pe coridoare şi… la orele de sport, ore de sport care atunci când se desfăşurau în curte îi făceau pe cei din rândurile de la ferestre să nu mai fie atenţi la oră!! E important de menţionat că seria noastră a rămas până la sfârşit nemixată, acest lucru constituind un alt reper pentru noi. Tot în acea perioadă, a apărut obligativitatea purtării de uniforme şcolare, costume de culoare bleumarin la băieţi şi un fel de sarafane de aceeaşi culoare cu bluze bleu pentru fete. Până atunci noi băieţii aveam obligaţia de a veni la şcoală cu o şapcă şcolară şi purtarea ei era verificată de fiecare dată la intrarea rezervată nouă, cea din stânga, de profesorul de servici… dacă nu aveai şapcă, ori plecai acasă după ea, ori veneai a doua zi „ cu tact-tu, tuns!” aşa cum bine ne zicea Nea Nicu (profesorul Simache)!! Pe mâneca stânga a vestonului a apărut „matricola”, care conţinea iniţialele şcolii şi un număr unic atribuit fiecărui elev… era o modă care venea de dinainte de reformă şi care pe vremea aceea era un instrument prin care se controlau, identificau cei indisciplinaţi în societate. Pe vremea noastră nu a mai fost cazul… dar tot era obligatoriu să le avem prinse „cu nădejede” de mânecă.

𝐌𝐨𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝟏𝟗𝟓𝟕: Seria de absolvenţi din acest an a fost ultima care a parcurs doar zece clase astfel că pentru noi cursurile s-au prelungit cu încă un an. În anul următor, la examenele din toamnă pentru admiterea în învăţământul superior („la facultate” cum se spunea pe atunci), au avut şansa să participe numai cei ce absolviseră şi nu avuseseră succes în anii anteriori.

𝐌𝐨𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝟏𝟗𝟓𝟗: sau anul „maturităţii”, aşa cum se numea pe atunci bacalaureatul. La începutul clasei a XI-a am constatat cu toţi, cu mare uimire, că unii din profesorii noştri de până atunci, în frunte cu directorul Andrei Vijoli (profesor de geografie) fuseseră mutaţi pe la alte şcoli din oraş! Atunci nu am înţeles care a fost scopul acelei „manevre” dar peste câţiva ani am aflat cine a fost „eminența cenuşie” care a instrumentat-o şi mai ales care trebuia să fie rezultatul. Dar despre acele evenimente poate altă dată…
Pe la sfârşitul anului s-a hotărât, la nivel de conducere, că fiecare clasă să aibă un tablou cu toţi absolvenţii, profesorii şi directorii aşa că am mers la un fotograf din oraş care le-a realizat înrămate şi cu geam… ne-a făcut la toţi câte o fotocopie şi urma să fie atârnate pe coridorul claselor de la Parter. Nu mai ştiu dacă s-au expus şi nici ce s-a întâmplat cu ele peste ani, eu totuși am păstrat acea fotocopie.
Conţinutul cursurilor pentru clasa a XI-a a fost improvizat căci fiind prima serie nu erau manuale editate şi profesorii trebuiau să „improvizeze” ceva. La matematică a fost mai simplu că s-a găsit un manual de Analiză matematică, la limba Română ni s-a predat un fel de teoria literaturii, de altele nu-mi mai aduc aminte. Pe alte planuri, unii dintre noi deja se gândeau la admiterea la facultate (destul de dură pe atunci) şi o „lăsau mai moale” la unele materii care nu erau în programa pentru învăţământul superior de avut în vedere.
Noi am fost prima serie care a parcurs întreaga durată a şcolii, începând cu clasa a I-a primară. Din cei aproximativ 30 de elevi în anul 1948, am terminat clasa a XI-a doar patru: Victor Alexiu, Gheorghe (George) Budileanu, Dan Mișcovici şi subsemnatul, iar în aceeaşi clasă (XI C), doar eu şi Gheorghe (George) Budileanu. Cam dură selecţia, dar trebuie să menționez că o mulţime din colegii claselor primare era de origine evreiască şi au început să plece în acei ani. Dar nu e mai puţin adevărat că şi exigenta impusă prin profesorii noştri făcea multe „victime” care plecau pe la alte licee sau în învăţământul tehnic. În acel an funcționau în Ploieşti 6 licee de cultură generală: nr. 1 „I. L. Caragiale”, nr. 2 „A. Toma”, nr. 3 „Mihai Viteazul”, nr. 4 „N. Bălcescu”, nr. 5 (actualul Al. Ioan Cuza) şi nr. 6 care a primit atunci numele C. I. Parhon şi funcţiona în actualul local al Muzeului de Istorie.
Seria noastră a fost ultima formată numai din băieţi şi prima care a reluat durata de 11 clase, dând maturitatea la aproape toate materiile, în două zile, cu preşedinte de comisie venit de la Politehnica Bucureşti, în persoana marelui profesor academician Gheorghe Buzdugan (Rezistenţa Materialelor). Un alt reper interesant este că în anul absolvirii noastre s-a împlinit o vârstă „rotundă” a Liceului, 95 ani de existență. Dealtfel această „potriveală” ne-a urmărit la toate aniversările noastre (şi au fost destule) indiferent dacă era un an cu 9 sau cu 4 „în coadă”.

𝗖𝗹𝗮̆𝗱𝗶𝗿𝗲𝗮 𝘀̧𝗰𝗼𝗹𝗶𝗶. Aşa cum am scris mai înainte, clădirea şcolii a fost proiectată poate de cel mai important arhitect ploieştean: Toma T. Socolescu la comanda Camerei de Comerţ Prahova cu destinaţia de Şcoală Comercială. Proiectul era mai generos, în sensul că trebuia să mai aibă o „aripă” paralelă cu strada Soarelui (astăzi strada Profesor Ion Grigore)… se observau, pe vremea mea, unde era poziţia golurilor de uşi pentru trecerea din corpul central, cel al cancelariilor. Nu ştiu din ce motive nu s-a concretizat, poate din lipsa fondurilor. Clasele erau distribuite (parţial, ca acum cred) pe trei niveluri: subsol, parter şi etajul 1. La etajul II, deasupra intrării principale, era biblioteca unde se găseau cărţi foarte rare şi chiar ascunse, aşa cum zicea domnul profesor Simache că „𝘢 𝘥𝘰𝘳𝘮𝘪𝘵 𝘱𝘦 𝘤𝘢̆𝘳𝘵̧𝘪𝘭𝘦 𝘭𝘶𝘪 𝘐𝘰𝘳𝘨𝘢”, de frica cenzurii şi de unde mi-a adus tata „𝘔𝘰𝘯𝘰𝘨𝘳𝘢𝘧𝘪𝘢 𝘭𝘶𝘪 𝘚𝘦𝘷𝘢𝘴𝘵𝘰𝘴” care m-a uimit prin descrierea şi datele despre Ploieşti. La parter era grupul sanitar unde se petreceau „evenimente” deosebite pentru cei ce ardeau „iarba dracului” în cabina de la geam, ca să iasă fumul mai uşor! Se înghesuiau în pauză, închişi câte trei-patru, şi câteodată venea nea Ţică Banu cu jordia şi îi altoia pe deasupra uşii. Indiferent câte dureros era nu se auzea nimic. Pe mijlocul grupului sanitar era un pachet de 12 pisoare, câte şase pe o latură, şi noi aveam grijă pe care-l foloseam ţinând cont de ziua din săptămână!! Tot la parter mai era Cabinetul medical unde trona doctorul Crişan, cel care sfătuia de bine şi ajuta pe cei în necaz. Pentru orele de Educaţie Fizică din perioada rece, se amenajase un fel de sală de sport la parter în locul unei foste clase. Când nu era prea frig, profesorii ne scoteau în curte pentru exerciţii sau jocuri. Se întâmpla ca atunci când ningea mult, şi se umplea curtea şi trotuarul din faţa şcolii, nea Gicu (Gheoerghe) Mătuşa să ne scoată la curăţat zăpada şi asta era un fel de exerciţiu! Altă dată, a scos de prin magazie nişte doage de schiuri ca să mergem cu ele prin curte şi în spate. Când s-a mutat liceul de fete, noi efectuam orele de Educație Fizică la sala de la etaj care era puţin mai mare şi se putea juca chiar şi baschet. În curte, amplasat lângă gardul de la strada Soarelui, era un teren de volei şi când jucau cei mai mari decât noi, arbitraţi de nea Gicu, mingea mai lovea-n plutele care erau plantate lângă gard şi atunci anunţa arbitrul: „se repetă, natura”. Acolo am avut ocazia să văd cum jucau cei din clasele mari: Sorin Stroe, Gheorghe Manta, Neli Ionescu, Lucinescu I. ș.a.m.d. – adevăraţi idoli pentru noi. Din păcate, când veneau ploile, terenul, fără drenaj, se umplea cu apă şi băieţii se amuzau aruncând bolovani, bolovani pe care tot noi îi înlăturăm în primăvară sub directa supraveghere a profesorilor de sport. Prin clasele gimnaziale, în spatele şcolii, curtea s-a extins foarte mult „acaparând” nişte funduri de curţi / grădini ale caselor din stradă Regală şi Soarelui. Ne-am trezit dintr-odată cu terenuri pe care se putea practica fotbal, handbal şi baschet iar pe latura dinspre garajele Securităţii, o groapă de sărituri. Aveam şi laboratoare de fizică și chimie unde era laborant domnul Fărcaş care îi ajută pe profesorii de la specialitatea respectivă să ne arate cum e cu hârtia de turnesol, cum arde magneziul sau cum se produce electricitatea statică. În curte era un dud sălbatic uriaş la a cărui trunchi se organizau partidele de „lapte gros” care se lăsau cu tăvăleală în praf pentru pierzători. Înainte de a începe liceul, s-a asfaltat toată curtea care până atunci fusese doar pietruită. Iarna „se construia” un fel de bandă de patinaj pe 12-15 metri pe care cei mai curajoşi îşi făceau vânt pentru o alunecare cu oarece viteza. Se mai întâmplau şi accidente, cu căzături urâte, unele chiar cu urmări grave, cum a fost cazul unui coleg care şi-a rupt toţi dinţi din faţă. Mai târziu, s-a amenajat un teren de baschet „în groapă” cu gradene din beton pe tot conturul. Din păcate, o parte din acest teren l-am văzut astăzi împrejmuit, probabil prin retrocedare. În anul 2014 am scris o scrisoare conducerii Liceului pentru a demara prin Primărie găsirea unei soluţii care să nu văduvească şcoala de dotarea atât de utilă. Prin anii ’80, s-a construit o sală de sport alipită de latura de Est cu acces din culoar, sală la care am avut plăcerea şi onoarea de a proiecta structura de rezistenţă.

𝐏𝐫𝐨𝐟𝐞𝐬𝐨𝐫𝐢𝐢. Liceul nostru nu a dus lipsă de dascăli devotaţi misiei, la toate materiile, dar în acei ani trebuiau să se încadreze în rigorile „noilor legi” care propovăduiau „disciplina liber consimţită” (parcă elevii înţelegeau să fie cuminţi tot timpul!!), aplicarea metodelor lui Anton Semenovici Makarenko (marele pedagog și cel mai influent teoretician educațional din Uniunea Sovietică), adresarea doar cu „tovarăşul”, planuri de lecţii vizate de conducere (tata umplea zeci de caiete) şi altele de inspiraţie sovietică.
Profesorii de 𝐋𝐢𝐦𝐛𝐚 𝐬̧𝐢 𝐋𝐢𝐭𝐞𝐫𝐚𝐭𝐮𝐫𝐚 𝐑𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐚̆ pe care am avut onoarea să-i avem în seria noastră au fost: Tătaru, Bucheru, N. Boncu, Constantin Enciu, Costel Ionescu, Gheorghe Milică, Bălan şi Em. Patron. Toți se căzneau să se încadreze în noile „directive” şi totodată să-şi respecte meseria de profesor. Era la modă „realismul socialist” şi trebuiau să ne predea despre tot felul de scriitori cu contribuţie modestă la istoria literaturii române, dar cu „mesaje” în ton cu moda cum erau Dan Deşliu (cu poemul „Lazăr de la Rusca”) sau chiar A. Toma (cu poemul „Silvester Andrei salvează abatajul”). După 1990 au fost botezaţi „proletcultişti”! Atunci am învăţat şi despre Ion Păun-Pincio, Dimitrie Anghel dar nu despre Octavian Goga, Nicolae Iorga sau Dan Barbilian (cunoscut sub pseudonimul Ion Barbu). Totuşi nu pot să nu menţionez lecţiile pe care ni le-a ţinut domnul profesor Constantin Enciu (zis Limbă) despre “Pseudokinegheticos” când ne-a făcut conexiuni interesante cu aria vânătorilor din 𝘍𝘳𝘦𝘪𝘴𝘤𝘩𝘶𝘵𝘻 şi cu sculptura Diana cu ciuta de la Muzeul Louvre, prezentare care nu putea să nu te absoarbă. Alţi profesori, încercau şi altfel să ne apropie de materie ca în cazul domnului profesor Gheorghe Milică care la clasa B a pus în scena o piesă de teatru, pentru adolescenţi, „Nota zero la purtare” (de Virgil Stoenescu şi Octavian Sava) iar la clasa D, domnul profesor Costel Ionescu piesa „Ovidiu” (de Vasile Alecsandri), cu elevii din clasele respective. În ciclul elementar, domnul profesor Tătaru ne-a apropiat de Caragiale punându-ne să citim în clasă piesa 𝑂 𝑠𝑐𝑟𝑖𝑠𝑜𝑎𝑟𝑒 𝑝𝑖𝑒𝑟𝑑𝑢𝑡𝑎̆, pe roluri „distribuite” la toţi, fiecare străduindu-se să „interpreteze”cum putea mai bine.

La 𝗠𝗮𝘁𝗲𝗺𝗮𝘁𝗶𝗰𝗮̆ liceul a avut şansa să aibă o pleiadă de profesori recunoscută la nivel naţional şi care au produs candidaţi de succes la facultăţile de inginerie. Domnul profesor Constantin Vasilescu zis şi “Kikiplan” era o persoană jovială, deosebit de dinamică, care încerca să fie cât mai apropiat de noi. Domnul profesor Hristache Dăscălescu zis şi ”Bujie” avea o disciplină aparte şi care încerca să ne apropiem cât mai mult de ştiinţa matematicii. Introdusese o regulă de majorare a mediei prin rezolvarea de probleme şi exerciţii la 𝐺𝑎𝑧𝑒𝑡𝑎 𝑑𝑒 𝑀𝑎𝑡𝑒𝑚𝑎𝑡𝑖𝑐𝑎̆ 𝑠̧𝑖 𝐹𝑖𝑧𝑖𝑐𝑎̆. Trebuiau trimise minim 10 probleme / exerciţii într-un plic recomandat şi apoi cu recipisa de la Poştă te prezentai la dânsul şi abia atunci primeai notă. Dealtfel, la nivel de şcoală era un fel de emulaţie în această direcţie şi cu toţii abia aşteptam să apară “Gazeta” ca să ne uităm la sfârşit dacă erau tipărite numele noastre „ca rezolvitori”. Prin clasa a XI-a se inventase o „soluţie” care uşura accesul la o notă bună, soluţie care se rezuma prin a trimite o scrisoare recomandată la Gazetă doar cu întrebări gen: „De ce s-a despărţit specialitatea Fizică ?” (în acel an, Gazeta de Matematică seria B se separase de specialitatea Fizică). În fapt, problemele se rezolvau dar „chinul” mare era la redactare… trebuia că fiecare problemă să fie înscrisă pe câte o pagină cu numele şi şcoala descrise în antet. De fapt „Gazeta” a făcut ca să fie cunoscută „școala de matematică” a Liceului (eu am constatat mai târziu acest lucru, la facultate), cum se recunoşteau absolvenţi din diferite zone ale ţării după numele publicate. Domnul profesor Constantin Stănculescu zis şi „Șompi” avea un umor aparte şi în plus, ne convoca mereu la cercul de matematică unde se propuneau tot felul de exerciţii mai aparte, cu rezultate surprinzătoare. Pe domnul profesor Ion Th. Grigore nu „l-am avut” decât la specialitatea „Astronomie” unde ne-a famialiarizat cu noţiunile de perigeu şi apogeu, cu gradele de înclinare ale orbitelor, de evoluţia planetelor, ne-a plimbat prin constelaţii şi ne-a învăţat o înjurătură… „de paralaxa”!! Personalitatea sa în domeniul matematicii a contribuit enorm la ridicare prestigiului Liceului la nivel de ţară. Dumnealui, împreună cu ceilalţi colegi de breaslă au trimis zeci de elevi la Olimpiadele de Matematică, care au parcurs cu succes etapele pe oraş, regiune sau ţară. În ultimii ani de liceu, participa la cercul de matematică şi un domn pe nume Vasiliu care preda în liceu… fără să fie profesor, cum s-a dovedit mai târziu, deşi era foarte bine pregătit şi punea multă pasiune în predare. După această „descoperire”, care a făcut multă vâlvă în şcoală, domnul Vasiliu a dispărut!
Seriile ce au terminat înaintea noastră au avut profesor pe un alt mare matematician de vază, domnul Gheorghe Canciu, profesor sever şi de o exigentă deosebită (a supravieţuit unui „atentat” comis de un elev lăsat corijent care a venit la oră cu un pistol şi… a tras, dar spre norocul amândurora, l-a nimerit pe profesor în ceasul purtat la buzunarul de sus al hainei!).

𝐈𝐬𝐭𝐨𝐫𝐢𝐚. La această materie am avut cumplitul ghinion să avem un manual întocmit de un istoric de tristă amintire numit Mihail Roller (istoric comunist român). Era o carte groasă care începea cu „poveştile” despre acei migratori veniţi dinspre Răsărit, înalţi şi blonzi, slavii, care şi-au pus o benefică amprentă asupra toponimiei şi onomastici şi… ne-au învăţat numai de bine! Mai departe se enumerau luptele iobagilor (Gheorghe Doja, Bobâlna, Horia, Cloşca şi Crişan, Răscoală dela 1907) fără a se menţiona vreun cuvânt de stăpânirile austro-ungare. Despre periculosul vecin de la Est nu se spunea decât ce răi au fost boierii care l-au trădat pe Dimitrie Cantemir, aliatul lui Petru cel Mare, în rest manualul conținea: enumerare de biruri şi lupta de clasă. Să tot să îţi vină să înveţi! Bieţii profesori, Nicolae Simache sau Georgică Georgescu se chinuiau să ne facă să învăţăm „minunile” din acea carte cu grijă mare să nu aflăm că mai există şi alte cărţi de istorie scrise de nume mari: Nicolae Iorga sau Constantin C. Giurescu, cărţi pe care am avut posibilitatea să le citim mai târziu şi să ne dăm seama cât de puţin știm despre istoria ţării noastre. A rămas de pomină răspunsul pe care l-a dat Nea Nicu unui elev care nu a putut enumera birurile de pe vremea nu ştiu cărui domnitor, pe considerentul că erau scris cu litere mici în josul paginii, replică care a fost „𝘈𝘶𝘻𝘪 𝘭𝘢 𝘦𝘭, 𝘐𝘴𝘵𝘰𝘳𝘪𝘢 𝘴𝘤𝘳𝘪𝘴𝘢̆ 𝘤𝘶 𝘭𝘪𝘵𝘦𝘳𝘦 𝘮𝘪𝘤𝘪, 𝘢𝘴̧𝘢 𝘤𝘦𝘷𝘢 𝘯𝘶 𝘴𝘦 𝘱𝘰𝘢𝘵𝘦”! Adevărul este că în oraş şi în judeţ stau marturie astăzi realizări importante ale profesorului emerit Nicolae Simache cum sunt: Muzeul de Istorie, pentru prima dată deschis în clădirea de pe strada Nicolae Bălcescu colţ cu Buna Vestire şi unde înainte de inaugurare şi-au adus contribuţia modestă şi colegi de ai mei aduşi de nea Nicu să facă curăţenie (unii chiar au spălat pardoselile!!), iar pe lângă Muzeu a deschis „Casele de târgoveţi”, 𝘊𝘢𝘴𝘢 𝘋𝘰𝘣𝘳𝘦𝘴𝘤𝘶 unde mai târziu s-a deschis Muzeul Caragiale şi casa 𝐻𝑎𝑔𝑖 𝑃𝑟𝑜𝑑𝑎𝑛 care a găzduit o perioadă un muzeu dedicat lui Nichita Stănescu. Muzeul unicat, cel „𝑎𝑙 𝑐𝑒𝑎𝑠𝑢𝑟𝑖𝑙𝑜𝑟” s-a constituit tot la iniţiativa lui. În judeţ s-a zbătut pentru conservarea clădirii şi deschiderea Muzeului lui Nicolae Iorga de la Vălenii de Munte.

Catedra de 𝐅𝐢𝐳𝐢𝐜𝐚̆ îi avea pe cei doi cumnaţi: profesor Constantin Niculescu zis şi „Biloi”, profesor Traian Popescu precum şi doamna profesor Marinescu poreclită „Talpa iadului”!! Toţi erau bine pregătiţi şi îşi făceau meseria cu responsabilitate. Nu ştiu de ce acestei însemnate materii nu i s-a acordat aceeaşi importanță ca matematicii! Pentru mine, şi poate şi pentru cei care au ales ingineria, a fost surprinzător faptul de cât de multă însemnătate aveau cunoştinţele de bază din liceu pentru înţelegerea fenomenelor fizice ce erau conţinute în studiul unor materii din facultate, ca exemplu: Mecanica teoretică şi Rezistenţa materialelor care la noi, „la Construcţii”, erau bariere înalte la promovare, alături de altele mai specifice.

𝐋𝐢𝐦𝐛𝐢 𝐬𝐭𝐫𝐚̆𝐢𝐧𝐞. Generaţia mea a început studiul unei limbi străine încă din clasa a IV-a, cu limba rusă, avându-l ca prim profesor pe domnul Cutică. Trebuie să recunosc că în acel an mă simţeam foarte mândru (mi se pare la fel de caraghios că la primirea cravatei roşii!) că învăţ limba marelui popor de la Rasarit, mai târziu mi-a trecut acel sentiment mai ales când am dat de „tovarăşa” profesor Frida Lupu care ţinea neapărat să ne comportăm la ore ca elevii sovietici şi ne îndemna să corespondăm cu aceştia. Slavă Domnului, pe asta nu am făcut-o! În liceu l-an avut profesor şi diriginte pe domnul profesor Romulus Pupu căruia îi păstrez o frumoasă amintire mai ales de când am aflat, după termninarea şcolii, prin câte a trecut în viaţă. Domnul Pupu era un talent în învăţarea / predarea limbilor străine, dânsul fiind „la bază” profesor de germană dar vremurile grele în care a trăit l-au obligat să plece din Banatul său de loc și să înveţe o limbă care să-i permită să trăiască, el şi familia sa (avea doi copii mici) fiind nevoit să se mute la Ploieşti unde a locuit, la început, într-o locuinţă improvizată la etajul internatului. Limba rusă, atâta cât s-a lipit de mine, m-a ajutat foarte mult în timpul călătoriilor mele de mai târziu în Uniunea Sovietică (nu îmi era greu să mă descurc prin oraşe, să recunosc staţiile mijloacelor de transport în comun sau să înţeleg explicatiile scrise în muzee). Pentru asta, şi nu numai, îi mulţumesc domnului Pupu. A doua limbă a fost franceza pe care am început să o studiez din clasa a VIII-a. Am scris „studiez” şi nu „învăţ” deoarece am avut norocul să fiu primit în mijlocul familiei de profesori Ion și Maria Bâzu încă din şcoala primară, urmare a relaţiilor de prietenie cu familia mea. Primele lecţii luate cu doamna Bâzu, la locuinţa de pe strada Anton Pann, mi-au rămas în memorie pentru faptul că se purta cu mine cu o blândeţe şi răbdare care nu putea să nu fie remarcată de un copil de 10 -12 ani. La liceu am început tot cu dumneaiei şi am constatat că deşi era în faţa a 30 de băieţi, comportarea a rămas aceeaşi. Când a venit domnul profesor Bâzu, s-a schimbat „calimera” (nu mai permitea să se vorbească în clasă, indiferent de subiect, decât în limba lui Voltaire!). Era sever domnul Bâzu dar cred că ne-a folosit la mulţi când am încercat să citim, ce se putea citi pe vremea aceea, 𝑀𝑖𝑟𝑜𝑖𝑟 𝑠𝑝𝑟𝑖𝑛𝑡, 𝑃𝑖𝑓 𝑙𝑒 𝑐ℎ𝑖𝑒𝑛 𝑠𝑎𝑢 𝐿’𝐻𝑢𝑚𝑎𝑛𝑖𝑡𝑒́. Când a fost cazul să trec sau să petrec zile în Franţa, franceza învățată cu familia profesorilor Bâzu m-a ajutat enorm. Cu toată severitatea dumnealui, l-am surprins o dată când le cântă la pian colegilor în cancelarie. La alte clase paralele, a fost profesor Eusebiu Preda zis şi „Solticaru” care, din spusele colegilor mei, avea altă atitudine, mai „specială”, fiind foarte bine imitat de colegul Voicu Doranu la întâlnirile noastre de aniversare a absolvirii. Tot o limbă străină (dar moartă) a fost şi Latina pe care am făcut-o doar în ultimii ani de liceu cu soţii Simionescu. Doamna Maria Simionescu era extrem de severă şi aborda studiul ca şi cum urma să fie materie de examen, lăsând chiar „corijenţi trimestriali” dar avea grijă ca la sfârşit, media să fie întotdeauna peste 5.

𝐄𝐝𝐮𝐜𝐚𝐭̧𝐢𝐞 𝐟𝐢𝐳𝐢𝐜𝐚̆ sau „Sportul”. Profesorii care erau atunci în şcoala aveau pasiuni (poate specializări din facultatea A.N.E.F.) pe care încercau să ni le tramsmită şi nouă. Domnul profesor Gheorghe Mătuşa era dedicat cel mai mult gimnasticii, obținând rezultate bune la concursurile şcolare, în echipa liceului făcând parte (din seria noastră) verii Lisovschi (Liţă şi Miță), Stelian Popescu iar din clasele mai mari fraţii Gheorghiu, Cornel Calotă sau Marian Ionescu. Dintre toţi, cel care s-a dedicat la rândul lui acestei frumoase ramuri sportive a fost Mircea Lisovschi (Liţă) care a ajuns până la a antrena echipa naţională a Românei dar şi a altor ţări (Indonezia, Grecia sau Venezuela). Domnului profesor Constantin Predescu zis „Fiște” îi plăcea mult handbalul şi a format echipe şcolare cu componenţi care apoi au ajuns la echipe divizionare. Domnul profesor Mircea Simion zis „Pispi” promova atletismul şi baschetul cu rezultate foarte bune, la prima disciplină cu elevii seriei din anul 1960 iar pentru a doua disciplină, baschetul, a avut două calificări la fazele pe ţara ale campionatelor şcolare. Dintre favoriţii săi la atletism îmi aduc aminte de Florin Ştefănescu din seria anului 1959 precum şi Stelian Blebea, Chivu şi Eugen Georgescu din seria anului 1960. Pentru disciplina baschet, profesorul Simion avea aceeași favoriți la care se adaugă elevii alături de S. Bălan, V. Gheorghiță, D. Ştefănescu, M. Magd sau Th. Ionescu. Toţi profesorii de sport pe care i-„am apucat” erau destul de severi cu noi mai ales atunci când nu eram disciplinaţi (foarte greu la vârsta aceea!) şi nu de puţine ori existau „corecţii fizice”. Îmi aduc aminte de demonstraţiile ce se făceau la sfârşitul anului pe Stadionul Petrolul şi pentru care se exersa în curtea şcolii (cu bețe sau fără), cu Nea Gicu Mătuşa stând pe scările de la „intrarea fetelor” şi comandând mişcările (parcă se numeau FGMA). Noi elevii stăteam înşiraţi pe mai multe rânduri, în adâncime, şi ne străduiam să fim în acelaşi ritm. Existau şi nişte ieşiri din respectivul ritm cu hârjoneli, piedici şi altele din arsenalul adolescenţilor. Nea Gicu vedea de sus care era treaba dar după câteva repetiţii rămânea fără voce şi atunci zicea Predescu: „𝑠𝑝𝑢𝑛𝑒-𝑚𝑖 𝑚𝑖𝑒 𝐺𝑖𝑐𝑢𝑙𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑠𝑢𝑛𝑡 𝑠̧𝑖 𝑖̂𝑖 𝑎𝑟𝑎𝑛𝑗𝑒𝑧 𝑒𝑢”! Şi avea o palmă grea… pot să confirm din proprie experienţă. Nu pot să nu amintesc şi de șuturile în fund recepţionate de la Nea Gicu, de cei care îndrăzneau să se uite pe gaura cheii de la uşa sălii unde făceau orele fetele de la nr. 2, îndrumate de doamna profesoară Mătuşa. Desigur, că pe parcursul celor 11 ani am urmat mai multe cursuri / materii şi astfel au rămas de amintit mulți alţi profesori, în afară de cei amintiţi, dar şi aşa a devenit cam lungă „compunerea” şi ar însemna să o lungesc poate şi mai mult. Dar asta nu însemna că le-am uitat pe doamnele profesoare Dogaru, Silvia Pop, Mircea, Silvia Cărbunescu (științele naturale), A. Brustiuc, Sofia Lungu (științele sociale), Leonida Sârbu (constituție) sau pe domnii profesori C. Eftene zis şi Manivelă, Eugen Pop (logică și filozofie), Constantin Banu (geografie), directorii Andrei Vijoli (geografie) și Toma Negulescu.
Faptul că unii dintre ei aveau porecle, cele mai multe din ele moştenite de la seriile mai mari, nu ştirbea în nici un fel din respectul nostru față de dânșii, precum „şcoala” era numită „Bastilia” asta nu semnifică că ori de câte ori ne amintim de acele vremuri nu o facem cu duioşie și un puternic sentiment de nostalgie.
Chiar înainte de terminarea liceului, colegii din seria mea se gândeau împreună cu familiile lor, pe ce drum al vieții să se înhame… se apropia momentul adevărului, adică alegerea unei profesii. Pot spune că admiterea la învățământul superior era ţinta majorităţii, iar condiţiile de admitere erau destul de dure. Se făcea un fel de segregare în sensul că existau două serii de examene de admitere: pentru cei cu şi fără „bursă”. Cei ce se înscriau la bursă trebuiau să îndeplinească un criteriu foarte important pentru acele vremuri, originea socială a părinţilor, drept pentru care se întocmea un dosar „tematic”. În afara acestor condiţionări, examenele aveau un nivel de exigență deosebit de ridicat. Cu toate aceste greutăţi, mulţi dintre colegii mei au intrat la facultăţi unde concurența era foarte mare: medicină (au intrat opt), arhitectură, diverse facultăţi de inginerie (mecanică, construcţii, petrol), arte plastice, agronomie, I.E.F.S., drept, universităţi cu specific uman etc. Cei care nu avut succes cu admiterea la facultate au ales şcoli postliceale, în special băieții care doreau să scape de armată (şcoli sanitare sau electrotehnice) pe care le-au absolvit şi apoi au profesat cu cinste în domeniul ales. Alţii au ales să se „lupte cu focul” şi apoi au activat prin toată ţara că pompieri. La data la care am așternut aceste rânduri, unii dintre colegii mei sunt stabiliți de foarte mult timp sub „alte ceruri” (Europa, America de Nord sau de Sud) iar alții, din nefericire, s-au ridicat la Cerurile Sfinte. Cu această ocazie, le dedic tuturor colegilor mei, cu nespusă dragoste, aceste modeste amintiri de suflet din vremea tinereții noastre. Pe final, trebuie să menţionez că 𝘀𝗲𝗿𝗶𝗮 𝗺𝗲𝗮 nu a reușit să poarte eticheta „emblematică” în istoria Liceului asta poate şi din cauza lipsei de atenţie, în stil PR, nici măcar un „atom”, nici măcar o „moleculă” aşa cum au beneficiat alte serii ale școlii!! Consider că seria noastră a căutat în permanenţă să aducă un omagiu şcolii unde ne-am educat, chiar şi numai prin periodicitatea prin care am ştiut să ne aniversăm absolvirea, ocazii cu care am invitat pe dragii noştri profesori să participe, dându-le poate un motiv de satisfacţie că au crescut nişte oameni care nu i-au uitat nicicând. Despre acele emoţionante întâlniri care s-au ţinut în anii cu 9 sau 4 „în coadă” (cu o singură exceptie, anul 1994) sper să mai pot cu o altă ocazie, dacă timpul (citeşte sănătatea) îmi va mai permite.

A sosit momentul 𝗗𝗲𝘇𝗻𝗼𝗱𝗮̆𝗺𝗮̂𝗻𝘁𝘂𝗹𝘂𝗶 pentru expunerea mea. Ar mai fi multe amintiri de depănat, multe îmi vin în minte pe măsură ce le aștern pe hârtie, dar le las pentru altă dată. Dacă voi fi sănătos, chiar şi fără „izolare”, sigur voi reveni cu noi pagini de amintiri. Revin, cu ceea ce am menționat încă de la început, cerând scuze celor ce citesc şi au fost martori la unele evenimente menționate de mine, observând unele mici omisiuni ale unor întâmplări sau nume, greşeli de date sau persoane. Tot ce am scris este doar din memorie, fără nici un fel de „notiţe” culese în prealabil în perioada anilor de liceu. Peste noi, eu şi foștii mei colegi de „serie”, s-au așternut mai mult de 60 de ani de la absolvire, eveniment pe care am încercat să-l sărbătorim la fiecare cinci ani, adunând cu trecerea anilor, din ce în ce mai puţini colegi şi profesori… scurgerea timpului şi-a spus cuvântul (vorba colegului nostru, poetul fără de pereche, Nichita Stănescu: „Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!”). Fie ca sufletele dragilor nostri profesori plecaţi dintre noi să-şi fi găsit liniștea și pacea în Împărăția cerurilor, după atâtea greutăţi și necazuri trăite pe acest Pămînt, unele din ele produse de conducerile ţării din acele vremuri complicate, un cuvânt blând faţă de grozăviile prin care au trecut mulți dintre aceștia (anchete, închisori, canal) la care, s-au adăugat şi cele nevinovate pricinuite de noi, din inconştienţa specifică vârstei. Tot în acel Loc Luminat sper să se regăsească şi colegii mei plecaţi în aceeaşi călătorie, fiind iertaţi de cei pe care i-au necăjit… Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească pe toţi, inclusiv pe tatăl meu, profesorul Andrei Dabija, cel care a slujit cu devotament, ca dascăl sau director, în şcoala noastră.

𝐈𝐧𝐠𝐢𝐧𝐞𝐫 𝐁𝐨𝐠𝐝𝐚𝐧 𝐌𝐢𝐡𝐚𝐢𝐥 𝐃𝐀𝐁𝐈𝐉𝐀
𝐋𝐢𝐜𝐞𝐮𝐥𝐮𝐢 „𝐈. 𝐋. 𝐂𝐚𝐫𝐚𝐠𝐢𝐚𝐥𝐞” – 𝐏𝐫𝐨𝐦𝐨𝐭̦𝐢𝐚 𝟏𝟗𝟓𝟗

𝑹𝒂̂𝒏𝒅𝒖𝒓𝒊 𝒔𝒄𝒓𝒊𝒔𝒆 𝒔̧𝒊 𝒊̂𝒏 𝒎𝒆𝒎𝒐𝒓𝒊𝒂 𝒄𝒐𝒍𝒆𝒈𝒖𝒍𝒖𝒊 𝒎𝒆𝒖 𝒑𝒍𝒆𝒄𝒂𝒕 𝒅𝒊𝒏𝒕𝒓𝒆 𝒏𝒐𝒊, 𝒎𝒆𝒅𝒊𝒄 𝒑𝒔𝒊𝒉𝒊𝒂𝒕𝒓𝒖 𝑮𝒆𝒐𝒓𝒈𝒆 𝑩𝒖𝒅𝒊𝒍𝒆𝒂𝒏𝒖 (𝒏. 1941 – 𝒎. 2019), 𝒄𝒆𝒍 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒎𝒊-𝒂 𝒇𝒐𝒔𝒕 𝒄𝒐𝒍𝒆𝒈 (𝒊̂𝒏 𝒕𝒐𝒕̧𝒊 𝒄𝒆𝒊 11 𝒂𝒏𝒊 𝒅𝒆 𝑳𝒊𝒄𝒆𝒖) 𝒔̦𝒊 𝒑𝒓𝒊𝒆𝒕𝒆𝒏 𝒅𝒆𝒗𝒐𝒕𝒂𝒕!

𝐀𝐌𝐈𝐍𝐓𝐈𝐑𝐈 𝐃𝐄𝐒𝐏𝐑𝐄 𝐀𝐍𝐈𝐈 𝐃𝐄 𝐋𝐈𝐂𝐄𝐔

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Follow by Email