𝐀𝐌𝐈𝐍𝐓𝐈𝐑𝐈 𝐃𝐄𝐒𝐏𝐑𝐄 𝐀𝐍𝐈𝐈 𝐃𝐄 𝐋𝐈𝐂𝐄𝐔.
𝐋𝐈𝐂𝐄𝐔𝐋 „𝐈. 𝐋. 𝐂𝐀𝐑𝐀𝐆𝐈𝐀𝐋𝐄” – 𝐕𝐈𝐀𝐓̧𝐀 𝐄𝐋𝐄𝐕𝐔𝐋𝐔𝐈 𝐃𝐄 „𝐃𝐔𝐏𝐀̆ 𝐒̧𝐂𝐎𝐀𝐋𝐀̆”.

Această „scriere” mi s-a părut firesc să o „comit” când am finalizat-o pe cea intitulată “𝑂 𝑠𝑒𝑟𝑖𝑒 𝑠𝑝𝑒𝑐𝑖𝑎𝑙𝑎̆, 1959” în care am descris cu deosebire viaţa din anii de şcoală petrecuţi între zidurile Liceului I. L. Caragiale Ploieşti, cu bune (multe) şi cu rele (mai puţine). După orele petrecute la şcoală, în zilele libere sau în vacanţe, elevul timpului meu avea preocupări cu precădere legate de învăţat (studiu cum i se spune acum) dar şi de recreere. Despre acele ore, uneori zile de recreere, voi incerca să vă povestesc în cele ce urmează, așa cum mi-au rămas ele în memorie, la atâţia zeci de ani de când le-am trăit.
Şcoala din vremea copilăriei şi adolescenţei mele însemna un an de învăţământ împărţit în „pătrare”, după moda sovietică sau „trimestre” cu săptămâna de şase zile şi cu o medie ce cinci ore în fiecare zi. Se poate lesne observa că se făcea şcoală şi sâmbăta, regula cu SRL (𝐒ăptămâna 𝐑edusă de 𝐋ucru) apărând imediat după 1990. Datorită numărului mare de clase şi a faptului că în aceeaşi clădire, cea de pe Calea Oilor (actuală Gheorghe Doja), funcţionau două „Şcoli medii” (𝐿𝑖𝑐𝑒𝑒 s-au numit mult mai târziu), cursurile se desfășurau fie dimineaţa, fie după amiaza. Am mers la şcoală în ambele perioade ale zilei dar nu pot stabili care mi-a plăcut mai mult deoarece, atunci când mergeam dimineaţa, era cam greu cu sculatul, spălatul şi mâncatul într-un interval de timp la limită cu grija de a nu întârzia. Norocul meu era că nu stăteam departe şi făceam cinci minute până la şcoală. Lecţiile trebuiau făcute imediat după masa de prânz şi dacă durau mai mult se cam epuiza timpul pentru joacă, mai ales iarna când se întuneca devreme. Când am învăţat după amiază, dimineaţa era consacrată „făcutului lecţiilor”, apoi mergeam la cursuri şi după, spre seară, rămânea timp și pentru „alte activităţi”. Desigur, erau unii dintre noi care fiind mai sârguincioşi se apucau de rezolvarea lecţiilor imediat ce ajungeau acasă, ca să mai diminueze din sarcinile de a doua zi. Mărturisesc că de puţine ori m-am încadrat în această categorie!
Timpul de „după şcoală”, care nu era dedicat „făcutului lecţiilor”, avea mai multe întrebuinţări, în funcţie de vârstă, aptitudini şi îndrumarea primită din partea părinţilor sau profesorilor. Am să încep cu preocuparea cea mai des întâlnită pe parcursul şcolii şi anume sportul, indiferent de vârstă. Sportul însemna atât practicarea cât şi vizionarea unor manifestări de gen. Ca „practicant”, cea mai veche amintire vine din timpul ciclului elementar când se desfăşurau meciuri de fotbal între şcoli aflate în vecinătate. Aceste meciuri aveau ca specific faptul că se iniţiau urmare a unor „provocări” scrise pe o foaie de caiet „dictando” în care se menţiona ziua, ora şi locul de desfăşurare, precum şi, foarte important de menționat, obligaţia de a avea o minge. Adversarul obişnuit al claselor noastre era echipa Şcolii nr. 5, de pe strada Romană. Se juca duminica dimineaţa, iar locul era un teren cu pământ din spatele Liceului. Cât priveşte obligaţia cu mingea trebuie spus că nu întotdeauna ambele echipe posedau „obiectul muncii” şi atunci cel care nu respecta această regulă era penalizat cu un „henţ-careu” chiar înainte de începerea partidei. „Obiectul muncii”, adică mingea, era compusă, lucru valabil pentru toate jocurile sportive, din trei elemente: anvelopa din piele, camera din cauciuc şi şiretul tot din piele. La aceste componente se adăuga, neapărat, o pompă de aer (de preferinţă cea utilizata la umflatul roţilor de maşini) şi o bucată de sârmă. Acest ultim instrument era de folos pentru strânsul şiretului. Toată operaţiunea de „punere în funcţiune” a mingii trebuia făcută cu maximă atenţie, astfel exista riscul să se înţepe camera cu sârmă şi atunci mergeam la Nea Arabagi, cel care avea un atelier de vulcanizare pe strada Romană, pentru aplicarea de petice (câteodată ne lăsa să umflăm camera cu ajutorul compresorului și a furtunului din fata atelierului). Cu astfel de mingi se jucau partide de fotbal, volei, handbal şi chiar baschet. Mai târziu, când eram deja prin ultimele clase de liceu, au apărut mingile „Sigheti” (cred că numele corect era Szigety). Când părinţii noştri îşi puteau permite să ne cumpere mingii noi atunci se mergea la magazinul de obiecte sportive care era undeva în centrul vechi, lângă Policlinica şcolară şi unde şef era Nea Delutză, tatăl colegului nostru Nae Tudor de la clasa B. Revenind la meciurile copilărie, trebuie știut că nu existau arbitrii şi de aici veşnicele contestări asupra intrărilor mai dure sau atunci când traiectoria mingii era pe deasupra bolovanului ce marca poarta. În schimb, o regulă era clară: la trei cornere „henţ-careu”. Nu-mi mai aduc aminte care era durata partidelor, poate se juca după un ceas al unui coleg mai dotat sau la un anumit număr de goluri!
Mai târziu, ne-am orientat şi către alte jocuri de echipă: handbal, volei sau baschet, îndrumaţi şi dirijaţi de profesorii noștri. Până să se extindă curtea din spatele Liceului, singurul teren amenajat pentru un joc adecvat era cel de volei, situat lângă gardul de la fosta stradă Soarelui (astăzi Profesor Ion Grigore), dar unde jucau cu prioritate cei din clasele mai mari. Noi am avut ocazia să jucăm începând cu clasa a VIII-a. În imensa curte din spate se putea juca baschet, handbal şi fotbal și asta doar cu permisiune de la profesori sau în afara orelor de școală. Pentru baschet şi volei s-a construit, mai târziu, o arenă cu terenul în „groapă”, înconjurat de gradene din beton armat.
Sezonul de joacă în afara orelor de școală, „pe afară”, era condiţionat de vreme şi chiar dacă frigul își făcea apariția, odată cu venirea toamnei, ne chinuiam să-l prelungim cât mai mult posibil, variantele “indoor” fiind atunci puţine şi incomode. Singura sală cât de cât utilizabilă era la etaj, fiind destinată în principal gimnasticii, şi atunci când nu erau antrenamente se putea juca doar baschet. În oraş, exista la Stadion o sală în care se disputau meciuri de volei şi baschet dar care mai găzduia şi campionate şcolare la gimnastică. Echipa de baschet a liceului, putea desfășura activități numai în cadru „organizat”, adică cu ocazia campionatelor şcolare sau atunci când se organiza un campionat orăşenesc la care participa, surpriză, şi o echipă a trupelor sovietice cantonate în oraș (asta se întâmpla până în anul 1958). Echipele de handbal jucau pe „Latină” unde exista un teren cu zgură (în vecinătatea stadionului) dar vai de genunchii şi coatele noastre! Începând cu clasele de liceu, mulţi dintre colegii mei s-au orientat către tot felul de sporturi, în funcţie de pasiunea fiecăruia. La gimnastică, stimulat de Nea Gicu Mătuşa, s-a evidenţiat Mircea Lisovschi care a ajuns mai târziu chiar antrenorul echipei naționale. Alături de Mircea, mai erau în echipa vărul lui Mihai Lisovschi, Stelică Popescu şi Gică Sava. Am avut colegi care au făcut ciclism: Mircea Dumitrescu şi Ion Ionescu cu antrenorul Ioan Dolete sau chiar „haltere”cum era Mircea Salvețiu, secţie la care mai târziu a ajuns antrenor un alt absolvent al Liceului Caragiale, N. Bărbulescu. Echipa de handbal a şcolii, formată de profesorul Constantin Predescu, avea scheletul format din elevii de la clasa A: Radu Chițu, Traian Sârbu, Petrică Teodor şi Cornel Tudor. Echipa de baschet, de care am vorbit mai înainte, era antrenată de profesorul Simion, înlocuit câteodată de profesorul Petra, şi era formată din colegii seriei mele în frunte cu Sorin Bălan (căpitan), Marian Magdu, Gheorghiţă Victor, Mihai Teodorescu alături de cei din seria de după noi: Eugen Georgescu, Didi Săndulescu, Theodor Ionescu şi Florin Lazea. Cât am fost eu în şcoală, această echipă s-a calificat doi ani la rând la faza pe ţară. Cei care optaseră pentru fotbal, se înscriau la „piticii” şi juniorii echipei Petrolul, cu antrenamente pe terenul de la Vega sau Turnul de paraşutism (existent lângă actuala Sala Sporturilor). La această disciplină, cei mai buni erau tot cei din clasa A în frunte cu Nicu Moldoveanu, Cocoş Brutaru, Fane Panaitescu-Solea şi Mircea Zamfirescu zis “Capșa” (făceau şi „tir” pe vechiul poligon de la Stadion), iar din clasa mea se evidențiau Miki Minasian (portar la juniorii Petrolului împreună cu fratele său), Roro Ciobanu, Andrei Saviuc, Costel Penescu, Fane Crivăț şi Nae Tudor care chiar l-a practicat până la o vârstă înaintată. În paralel cu fotbalul Roro Ciobanu practica cu succes tenisul de masă, sau cum îi mai zicea pe atunci „ping-pong”, în cadru organizat, participând la concursuri până la fazele pe ţară. Apropo de pasiunea pentru fotbal, trebuie să menţionez că la întâlnirile aniversare de absolvire a seriei noastre (1959) organizam, pe lângă revederea la Liceu și masa festivă, şi câte un meci între echipele alcătuite din clasele A și B contra claselor C și D sub deviza „𝑀𝑒𝑛 𝑠𝑎𝑛𝑜 𝑖𝑛 … 𝑐𝑜𝑟𝑝𝑜𝑟𝑒 𝑏𝑎𝑟𝑜𝑠𝑎𝑛𝑜”!. Mai erau unii care se îndrăgostiseră de scrimă cum ar fi: Alexandru Pascu, Miki Minasian sau Gogu Laudoiu (antrenaţi de maestrul Isopescu) şi care alături de colegii mai mari, Sorin Poienaru sau Octavian Vintilă (viitorul redactor de Radio) au ajuns şi în echipele naţionale.
Evenimente deosebite erau considerate excursiile organizate de şcoală, mai scurte sau mai extinse, prin toată ţara. Prin anii ’50 se organiza, în duminicile de început de vară, cu suportul acordat de la unele întreprinderi locale care ne puneau la dispoziție camioane pentru transport (ajutor oferit prin părinții unor colegi aflați la conducerea acestor intreprinderi), excursii pe Valea Prahovei (nici pomeneală de autobuze, să nu mai spun că încă nu auzisem de autocare!). Participau profesori împreună cu familiile lor (un avantaj pentru mine) în frunte cu directorul Andrei Vijoli, iar sufletul adunării era profesorul Ion Th. Grigore. Staționam de obicei pe Valea Timișului, pe malul apei, unde se punea berea, vinul şi sifoanele la rece, se mânca pe pături întinse pe iarbă iar la sfârşit, se practicau jocuri nevinovate pentru a fi atraşi şi copii. La plecare se împodobea camionul cu crengi de brad şi plecăm voioşi spre casă. Cea mai lungă excursie, la care am participat, a fost cea din vara anului 1955 când s-a închiriat un vagon de cale ferată (din cele cu vagon de dormit!) şi am plecat prin ţară. În afară de o parte din corpul profesoral au fost „invitaţi” să participe şi câţiva elevi cum ar fi: fraţii Andrei si Mihai Chirică, Mihai Aldea, Şerban Damian şi Mircea Mateescu. Erau şi două fete, Sanda Tătaru şi Adriana Mircea, ambele cu părinți profesori. În gările oraşelor vizitate, se trăgea vagonul pe o linie secundară, iar toată lumea cobora şi lua la pas oraşul respectiv. Aşa am avut ocazia să vizitez, pentru prima oară în viaţa, oraşe ca Târgu Mureş, Cluj, Oradea, Arad, Timişoara sau Turnu Severin. Astfel am avut frumoasa ocazie să vizitez oraşe care se deosebeau de ce văzusem până atunci, prin arhitectura zonei, străzi, râuri ce străbăteau oraşul, oameni (auzeam vorbindu-se maghiara!) fiind extrem de impresionat de ce vedeam… autobuze cu gaz la Târgu Mureş, troleibuze şi canotaj pe Bega, Mureş, Palatul Culturii la Arad sau catedralele impunătoare de la Târgu Mureş, Cluj sau Timişoara. O impresie deosebită mi-au făcut cofetăriile unde am observat pentru prima dată o maşinărie strălucitoare, care trona pe tejghea (nu cunoşteam încă cuvântul bar) producând, cafea… era un „filtru”, dar pentru mine, obişnuit cu cafeaua fiartă la ibric (din care aveam voie să beau, la vizitele prietenelor mamei și numai din farfurioara ceşcuţei), era ceva cu totul și cu totul nou. Îmi aduc aminte că profesorii, în cofetăriile respective, au servit acea cafea în nişte păhăruţe de sticlă, iarăşi o noutate. La Turnu Severin am fost întâmpinaţi de un fost profesor de Liceu, domnul Matzulescu, care ne-a prezentat piciorul podului lui Traian, liceul unde era angajat (al cărui nume fusese chiar Traian) şi ne-a facilitat dormitul unei nopţi chiar la internatul acelui liceu. Cred că în rest, dormeam în vagon, ne spălam la toaletele de la capătul vagonului, fără mofturi (conducătorii grupului se îngrijeau că în gări să se umple rezervoarele). Astăzi, aşa ceva ar fi de neconceput! Din păcate, în acea călătorie nu am putut vizita insula Ada-Kaleh din cauza crizei existente între România şi Iugoslavia lui Tito, aşa că atunci când trenul trecea prin dreptul graniţei / Dunării, se urcau o mulțime de grăniceri înarmaţi. În vacanţa de primăvara a anului 1957, când eram în clasa a IX-a, am mers într-o excursie la Tulcea. Am plecat cu trenul, prilej de hărmălaie în compartimente cu jocuri de „societate” care de care mai fizice şi cu o mare nerăbdare de a ajunge la Brăila unde am fost cazați la un internat, într-un dormitor uriaş (aşa ni se părea celor care nu avusesem ocazia unui astfel de „tratament”). Orele de somn au fost extrem de puţine, căci o bună bucată din noapte s-au tot spus bancuri iar la câţi eram în în cameră, timpul a trecut foarte repede. Prin Brăila, domnul profesor Constantin Enciu care era născut în acel oraş, ne-a condus pe străzile rămase cu amprenta vremurile când era „raia” turcească. Dânsul ne-a povestit despre cartierul periculos al Brăilei, cunoscut sub numele de Brăilița, unde şi el a avut ceva aventuri în tinereţe, dar şi despre „Codin” al lui Panait Istrati. Din Brăila, am plecat pe Dunăre până la Tulcea cu un vas cu zbaturi, cu numele „Tudor Vladimirescu”. După o zi petrecută pe puntea superioară şi în prova vasului, ne-am ales toţi cu arsuri la nivelul feţei şi mare mi-a fost mirarea când am văzut seara, la culcare, cum Nelu Enache a scos din bagaj o alifie / cremă de faţă… lucru nemaiîntâlnit la un băiat de vârsta mea! La Tulcea, unde am fost cazaţi din nou la un internat, am putut vizita portul şi o fabrică de conserve de peşte. Această excursie a avut şi un farmec aparte, prima călătorie pe apă pentru mulţi dintre noi dar şi faptul că am fost însoțiți de fetele de la Liceul A. Toma, prilej de ocheade şi încercări timide de împrietenire sau mai mult.
Vara se deschideau ştrandurile şi Ploieştiul, spre cinstea lui, avea destul de multe. Exista ștrandul public de la bariera Bucov care s-a deschis prin anii ‘50 şi a cărui alimentare cu apă se făcea direct din Teleajen… în primele zile după primenire, apa era rece de nu puteai sta în bazin mai mult de câteva minute. Mai existau ştranduri în „coloniile” rafinăriilor. Aceste „colonii”, construite de cei ce exploatau respectivele rafinării, aveau prevăzute, pe lângă locuinţele angajaţilor, zone pentru practicarea sportului, ca bazine de înot şi terenuri de tenis. În fapt acele colonii erau adevărate exemple pentru modul cum înţelegeau Rafinăriile să asigure cât mai mult confort angajaţilor, fie că erau de peste mări şi țări (americani, englezi sau olandezi) fie că erau localnici. Pe atunci era o victorie pentru cei ce-și puteau procura câte o legitimaţie de intrare la ştrandurile din colonie, unde era mai multă ordine iar apa din bazine se schimba mai des. E drept că se ajungea mai greu, la picior, pentru că nu exista transport public până la acestea, spre deosebire de cel de la bariera Bucov unde există un traseu cu plecare de la Halele Centrale.
Tot vara se organizau tabere prin judeţ prilej de a participa și eu la două dintre acestea: una la Breaza şi alta la Măneciu Pământeni. De la cea de la Breaza îmi aduc aminte că mai mereu ne era foame şi chiar s-a încercat „o lovitură” la magazia unde erau depozitați biscuiţii!! Timpul petrecut acolo se împărţea în jocuri cu mingea, pe terenul din curtea taberei, şezători literare cu concursuri de cunoştinţe din cele ce trebuiau dobândite la şcoală, baie şi plaje pe Prahova dar şi excursii prin împrejurimi. La Măneciu, unde şeful taberei era profesorul Eftene (zis şi „Manivelă”) am avut o „poziţie” privilegiată – eu împreună cu Sorin Bălan eram nişte „şefi”, el peste toată trupa iar eu numai peste un detaşament!! Şi acolo am făcut cam la fel: meciuri de volei, excursii, o mică serbare cu protagonişti din rândul elevilor şi profesorilor (cu această ocazie l-am auzit pentru prima oară pe Sorin interpretând cântece de ale lui Vico Torriani), urmată de focuri de tabără, meciuri de fotbal şi altele.
Ca spectator al unei manifestări sportive, cea mai veche amintire o am de la participarea la un meci al Flacării / Energia Ploieşti, când abia fusese transferată echipa de la Bucureşti (cred să fi fost anul 1952). Să spun drept, fiind mic de vârstă, cred că aveam poate 10-11 ani, nu am fost absorbit de spectacolul de pe gazon. Dar tot îmi aduc aminte de unii jucători ca Ilie Oană, Fătu Florea sau Iordache. Cu adevărat am prins gustul acestui sport şi pasiunea pentru echipa locală, indiferent de ce nume a avut, în clasa a V-a printr-un coleg foarte implicat (îl numesc aici pe Costel Penescu) care ştia bine jocul şi cunoştea toţi jucătorii. Despre cum reuşeam să vedem meciurile şi ce jucători erau în echipele de atunci am scris într-o altă „expunere”, deci nu are rost să o mai amintesc.
O amintire deosebită, ca tânăr spectator, o am de când Petrolul se bătea la promovare pentru Divizia A cu Progresul Bucureşti… îmi amintesc că am avut un meci decisiv „acasă” şi a fost o nebunie în oraş, biletele s-au epuizat rapid iar la astfel de meciuri, cu aşa o cerere, nu mai ţinea intrarea cu “𝑖𝑎-𝑚𝑎̆ 𝑛𝑒𝑛𝑒”. A trebuit să fac apel la tata, la care nu prea găseam înţelegere pentru astfel participări, şi în schimbul unei „promisiuni grele” mi-a făcut rost de un bilet. Meciul acela l-am pierdut dar printr-un joc al rezultatelor, Petrolul Ploiești a promovat spre bucuria noastră și a întregului oraș.
Vara urmăream meciuri de volei şi baschet de pe terenul „Trest” (probabil un nume deformat, venea de la vreun Trust din petrol), o bază aflată în apropierea Bulevardului, acolo unde astăzi se află Sala Doroftei. Pentru acele vremuri, vizionarea era deosebit de civilizată… exista o tribună de lemn pe partea de Sud, terenurile erau din zgură roşie, bine întreţinute, iar deasupra era montată o instalaţie rudimentară de nocturnă. Sportivii şi arbitrii dispuneau de vestiare şi grupuri sanitare cu tot confortul necesar. Tot acolo am văzut, pentru prima dată, o partidă de tenis pe zgură, dar la vremea aceea nu prea exista tentația pentru cei de vârsta mea, cu precădere că era destul de dificil să faci rost de rachete şi mingi. În plus, nu puteau participa decât maxim patru jucători şi noi ne doream să fim cât mai mulţi pe teren!! Ca spectator, eram interesaţi atât de reguli, modul cum se ţinea scorul pe „gheme” (nu ne spunea nimeni că asta însemna joc!), tehnica de lovire a mingii cât şi de… participarea feminină. O jucătoare foarte bună era o colegă din seria de după noi, Mariki Hartular.
Se mai practicau şi unele „sporturi” care foloseau nişte cartonașe cu figuri colorate de regi, dame sau valeţi, pe ascuns şi mereu pe mize mici căci deh, care părinte îţi dădea bani pentru astfel de distracţii? Câteodată, ca antrenament, mai jucam şi pe beţe de chibrit caz în care nu exista presiunea câştigului ca atunci când era pe bani. Nu ştiu cu ce ocazie, sau cine ne-a învăţat poker, dar a intrat repede în rândul distracţiilor favorite. Jucam chiar și prin podurile locuinţelor cu grijă să nu fim descoperiţi iar la cel mai mic semnal de posibilă apariţie a unui membru de familie, ne luăm „jucăriile” şi o ştergeam urgent de la locul faptei. Mi-a rămas în minte o întâmplare, când din cauza unei astfel de „alarme” false am pierdut „o mână bună”, în podul locuinţei lui Gelu Constantin. Cu toate acestea, nu am cunoscut colegi care să cadă în patima acestui joc! Alte jocuri de cărţi, mai nevinovate, ca tabinet sau șeptic, nu aveau parcă farmecul şi emoţia pe care ţi-o dădea jocul american. Abia după liceu am trecut la canastă sau bridge, dar ca să uităm acel joc cu „blind”, „cheap” sau pe „de-trei”, nu s-a întâmplat.
Relaţia cu fetele… o problemă complicată. Complicarea era cauzată de timiditatea băieţilor din acele vremuri cu o educaţie primită acasă, bazată pe respect şi condescendență dar şi pe faptul că… seria noastră nu a fost niciodată mixtă. Întâlnirile cu fetele de vârsta noastră se desfăşurau la aniversări / zile onomastice, cu ocazia plimbărilor pe Bulevard (întotdeauna pe trotuarul de pe stânga, în direcţia de mers spre Gară şi între rondurile Vânători şi Eliseu) sau la seratele muzicale organizate la Biblioteca N. Iorga. Pentru mine, cea mai importantă aniversare onomastică era cea de la Ică (Vasile Ciortan), din ziua de 1 ianuarie (Sfântul Vasile). Se desfăşura seara şi chiar dacă venea după noaptea Revelionului, petrecută cu familia, ne grăbeam să ne alăturăm prietenilor sărbătoritului, fete şi băieţi, în cabinetul stomatologic al doamnei Mazăre (mama lui Ică), în sala de aşteptare şi într-o altă cameră. Aveam muzică de la primul pickup văzut de noi, un Supraphon fără cutie, şi eram serviţi cu gustări şi băutură suficientă cât să „înveselească” cam mult pe unii dintre noi, dar fără să se treacă de limitele bunului simţ, mai ales că din camerele vecine veghea domnul inginer Ciortan, cu o statură şi figură care puteau descuraja pe unii mai îndrăzneţi. Alte prilejuri, dintre cele mai aşteptate, erau serile / după amiezile dansante ce se organizau în şcoală împreună cu clasele paralele de la Liceul A. Toma. Prima astfel de manifestare s-a realizat la iniţiativa unei clase de fete – desigur cu aprobarea direcţiunilor ambelor școli – care a trimis invitaţii de participare claselor de băieţi. Se dansa decent, după muzică ce se auzea de la un pickup, de pe discuri aduse de cei ce aveau pe acasă patefon (cu altfel de „scule” era mai greu, căci magnetofon nici nu văzusem). Băieţii erau îmbrăcaţi cu ce aveau mai bun prin casă, pantaloni călcaţi „la dungă”, cămăşi de culori deschise cu pulovere sau sacouri, iar fetele cu rochiţe pe care abia aşteptau să le poarte în locul sarafanelor obligatorii. Cea mai frumoasă întâlnire, de care îmi amintesc, a fost una care s-a ţinut la Clubul Rafinăriei Vega facilitată de o doamnă profesoară Micu (diriginta clasei de fete). Sala era un pic „în pantă” dar era largă şi puteam ieşi afară (era începutul verii) când ne încălzeam prea tare (!!). Dansul acelor vremuri era unul decent, nu ştiam decât tango, foxtrot şi mai greu valsul. Dansurile, la modă în Occidentul acelor vremuri, nu ajunseră încă la noi deşi făcusem rost de două discuri vinyl LP cu The Comets şi Bill Haley… dar din păcate nu ştiam „paşii” de dans. Despre modul, poziţia pe care o aveau fetele când dansau se transmitea între noi băieții „în timp real” astfel încât unele dintre ele ajunseseră să fie foarte solicitate. Dintre acestea aş aminti pe Pușa Dogaru, Rodica Stănescu, Anca Ionescu, Doina Ştefănescu sau Crisanta Neagu, cu rugămintea de iertare dacă am mai uitat vreuna dintre fete, ce ne suportau cu stoicism stângăciile noastre într-ale dansului. Majoritatea domnișoarelor erau mai dezinvolte decât noi şi ne priveau cu mare îngăduinţă pe timpul „evoluţiilor”. Atunci fetele mi se păreau, dacă nu toate frumoase cu adevărat, cel puțin extrem de educate și manierate… ce mai, deosebite prin comportament! Adevărate prilejuri de a ne a mai întâlni cu fetele erau în serile din Săptămâna Mare, de dinaintea Sărbătorilor Pascale, când, deşi nu era voie de la „organizaţii”, mergeam la bisericile din cartierul fiecăruia unde puteam da ochii cu cele pentru care oftam, fiind foarte puţin atenţi la slujbe – Doamne Iartă-ne prin mărturisirea (micilor) păcate ale „păcătoşilor” care eram atunci! Nu pot să nu remarc faptul că între seriile noastre de la școală se formase o legătură mai aparte, rezultând mai târziu formarea unor familii cum ar fi cele dintre Mihai Lisovschi şi Anca Ionescu sau Ciuki Ceaușoglu şi Mili Papuc. Desigur, au fost multe povești de dragoste care într-un final s-au terminat cu plânsete, reproşuri dar şi regrete târzii. Aceste cazuri, din motive lesne de bănuit, nu le voi mai aminti. Erau şi băieţi care intrau repede în sufletul fetelor având anumite calităţi: Dinu Leonte, foarte talentat la pian sau chitară dar şi un talentat versificator, Fife Ştefănescu, chipeş, sportiv şi bun causeur, Dan Mișcovici cu o înfățișare ce aducea cu personajul „Sfântul”, Ica Ciortan şi el chipeş, cu multă charismă şi un bun schior ș.a.m.d. Unii mai îndrăzneţi, invitau fetele la cinema, duminică după amiază, iar acolo, în sălile întunecate, de preferinţă în ultimele rânduri de scaune, era locul unor „discuţii” mai puţin filozofice!! Apogeul întâlnirilor noastre pe timpul şcolii a reprezentat-o serbarea de sfârşit de şcoală care s-a desfăşurat, pentru ambele şcoli, la restaurantul „Bulevard”, special rezervat pentru seriile anului 1959. Am avut parte de orchestră, am putut bea vin de faţă cu profesorii şi bineînţeles am dansat cu fetele care erau îmbrăcate în toalete special croite pentru acea seara deosebită… băieții, erau „echipați” cu costume cumpărate „de-a gata” sau transformate din cele purtate anterior de taţi (cazul meu).
Unii, din cei care au practicat sportul, au avut ocazia de a se apropia şi chiar împrieteni cu colegele care practicau acelaşi sport. În cazul meu, au fost experienţele trăite atunci când participam cu echipa de baschet la competiţii locale sau „pe ţară”, alături de echipa de fete a Liceului nr. 2, antrenată de domnişoara profesoară Silvia Popescu. Ne încurajam reciproc la meciuri, vizionam împreună meciurile adversarilor şi cu ocaziile acestea dispărea timiditatea care ne marcase până la acele întâlniri. Cam la fel se întâmpla şi cu cei care practicau sportul prin Şcoala Sportivă unde se adunau elevi talentaţi din tot oraşul. Să fii „legitimat” la acest club era o mare onoare şi prilej de invidie pentru mulți dintre noi, mai ales pentru echipamentul din dotare: trening şi sac de sport!
O altă pasiune, care se manifesta printre colegii mei, era pentru absolut tot ce se putea deplasa pe roţi, fie că era vorba de biciclete, motociclete sau autoturisme. Cel mai ieftin și mai accesibil „mijloc de transport” era bicicleta… pe lângă vechile modele de biciclete de pe vremea războiului (chiar am avut una care era fabricată în Germania pentru a putea fi purtată în spate, era rabatabilă) au apărut modele noi de mărci ca: „Diamant” (nemţească), „Mifa” (cehească) sau „Csepel” (ungurescă) iar cine deținea „cursieră” era invidiat de toată lumea. Cu bicicletele, cel mai des ne plimbam pe Bulevard, la antrenamente sau la ştrand. La oricare dintre destinaţii, trebuia să avem mare grijă ca „vehiculul” să nu facă „picioare” căci erau destul de râvnite de o parte a populaţiei!! Poate din cauza acestei „mode” a existat pe atunci obligativitatea ca şi bicicletele să fie înmatriculate la Miliţie şi periodic se făceau „razii”, mai ales pe Bulevard, cu reţineri ale celor care nu erau în regulă (am păţit-o şi eu). Plăcerea cea mare de pedalat era pe străzile cu asfalt, mai puţine în acea perioadă, în detrimentul celor cu pavaje de piatră cubică sau pietruite unde ne deplasam pe trotuare cu riscul de a fi opriţi de miliţieni! Pasiunea pentru ciclism era întreţinută de reportajele de la Cursa Păcii, din ziarul Sportul Popular (despre Turul Franţei citeam în Mirroir Sprint), unde România avea o echipă bună cu Constantin-Gigi Dumitrescu (născut în Ploieşti), L. Zanoni sau A. Selaru – reportaje realizate de Hristache Naum (tatăl lui Radu Naum) sau Constantin Diamantopol. Tot aceştia ne ţineau la curent şi cu desfăşurarea Turului României care avea pe atunci un traseu mult mai lung decât astăzi, înconjura practic ţara. Probabil inspiraţi de aventurile acestor profesionişti, s-a decis în clasa a XI-a organizarea unei excursii la Snagov pe biciclete (mie nu mi s-a permis să particip, spre marea mea dezamăgire) dar despre care mi s-a povestit de participanţi că nu s-a sfârşit prea bine pentru unii pe care i-au cam lăsat puterile pe parcurs… În paralel cu plăcerea de a pedala, a apărut şi pasiunea pentru motociclete fiind stimulaţi de desfăşurarea anuală a unor concursuri pe circuit închis, pe Bulevard şi strada Democraţiei, pe durata a două zile, sâmbăta şi duminica. Cursele erau organizate pe categorii de cilindree: 125 cc, 250 cc, 350 cc, 500 cc şi ataş (750 cc sau mai mult). Participau atunci diferite tipuri de mărci de motociclete, unele aduse din Vest (cine ştie cu câte sacrificii) ca Triumph, Norton, BSA, Zundap la categorii mai mari dar şi din Lagărul socialist că Jawa/CZ, AWO/ Simpson, MZ sau IJ la cele mai mici. Într-un an s-a organizat chiar şi o cursă de automobile dar numai cu doi concurenţi. Îmi aduc aminte de numele unei „vedete”, deseori căștigător, care încăleca un Triumph, pe nume Buescu,şi căruia colegul meu, Victor Gheorghiță-Ghimi, i-a făcut un portret minunat. Din Ploieşti concura Sezi Milutin şi unul pe nume Tase care avea un atelier pe strada Poștei, vecin cu colegul nostru Marinescu Zamfir cel care ne împuia capul cu aşa zise noutăţi din domeniu. Autoturismele pe care le vedeam circulând pe străzile oraşului erau în mare parte dintre cele rămase de dinainte de război ca Chevrolet, Crysler, Plymouth, Opel sau Ford şi majoritatea folosite ca taxiuri (până să le interzică), garate deobicei în apropierea fostei Băi Publice (pe strada Gheorghe Lazăr). Autoturismele aparținând întreprinderilor ploeiștene erau de provenienţă sovietică GAZ, Moskvici, Pobeda sau Volga dar care nu ne prea impresionau… ca băieţi învăţăm mărcile şi aveam dese dispute asupra provenienţelor sau performanţelor acestora. Mai târziu, a apărut magazinul auto ce se găsea pe actualul amplasament al Casei de Modă (pe strada Unirii) și în care erau expuse modele Wartburg, Skoda… îmi aduc aminte că ne uităm la ele și ne întrebam, cine va putea să le cumpere?
Au mai fost şi alte activităţi de care nu-mi aduc aminte întotdeauna cu deosebită plăcere – cele desfăşurate în organizaţiile de pionieri (copiate tot după model sovietic) sau U.T.M. (Uniunea Tineretului Muncitor). După ce am fost foarte nerăbdător iar apoi emoţionat la festivatatea de investire ca pionier a urmat o perioadă în care am început să mai pricep câte ceva şi am lăsat-o mai moale cu entuziasmul activării în organizaţie. În şcoală erau organizate „detaşamente” conduse de câte un comandant, din seria noastră primul de care îmi aduc aminte a fost Ghiocel Georgescu care era extrem de pătruns de „poziția” lui. Pe şcoală erau numiți comandanţi şi instructori din clasele mai mari, aleşi neapărat dintre cei foarte buni la carte. Din perioada apartenenţei mele la organizaţia de pionieri am rămas cu o amintire pe care nu o voi uita niciodată, ţinând cont de deznodământul acesteia. Deci, nu ştiu prin ce împrejurare am ajuns să fiu „toboşar” iar la toate festivităţile organizaţiei exista un anume protocol, ceremonial pionieresc, care se compunea din intrarea solemnă a steagului organizaţiei în sunete de trompetă şi bătăi de tobă. De cântat la trompetă nu era chiar aşa de simplu şi chiar am fost plin de admiraţie când l-am auzit pe un coleg, de la un an mai mare, pe nume Coasă (seria 1955) cum interpreta. La tobă, mă repet, nu ştiu cum am fost numit dar am fost extraordinar de mândru mai ales că mi s-a permis să plec cu ea acasă, ocazie cu care nu am pierdut prilejul să mă fac auzit pe tot drumul până acolo. Locuiam foarte aproape de şcoală (la câțiva zeci de metri), pe o stradă deosebit de liniştită, şi „interpretarea” mea nu a putut trece neobservată sau mai bine zis neauzită de vecini. Din nefericire m-a auzit şi tata care s-a dovedit foarte „reacţionar” şi a întors direcţia bețelor tobei către interpret! Dar am fost fericit că nu a avariat instrumentul! Despre activitatea în U.T.M. nu-mi aduc aminte prea multe în afară de aşteptarea prelungită la sediul orăşenesc „pentru confirmare” (la toate activităţile de pionieri sau U.T.M. eram chemaţi cu multe ore înainte, nu ştiu din ce motiv) şi de faptul că întotdeauna la adunări trebuia neapărat să ne facem autocritica, indiferent de subiect: învăţătură, disciplină şi altele. Numai în astfel de ocazii se auzeau adresări cu „tovarăşu’ profesor sau tovarașu’ instructor”. Suprema ruşine era să fi dat la „Gazeta de perete” ca exemplu negativ, urmat uneori şi cu scăderea notei „la purtare”. O primă lecţie de ce înseamnă puterea votului am avut-o când a fost vorba de alegerea secretarului pe şcoală. Adunarea generală s-a ţinut la cantină, în subsol, într-o atmosferă dominată de mirosul de tocană, aşezaţi fiind la mesele din lemn unde mâncau colegii noştrii de la internat. Ordinul „venit de sus” era ca secretar să fie numit profesorul Vasile Fornade, un tip extrem de serios şi foarte exigent la ore. Nu ştiu cine a pornit „fronda” ca să nu fie el cel ales ci profesorul Robert Covacs, de astfel mult mai pe placul nostru, cânta la pian fiind un mare fan al muzicii jazz. Vestea s-a răspândit repede printre „alegători” că el e favoritul nostru şi culmea, a fost ales! Nu ştiu dacă era cu „voturi la vedere” sau altfel, dar mi-a rămas în minte că o majoritate bine organizată putea întoarce „indicaţiile” venite de la organul superior. Tot cu organizaţiile politice pentru copii şi tineret trebuia să participăm la defilările de „1 Mai”, „23 August” şi chiar „7 Noiembrie” ocazionată de aniversarea marii revoluţii socialiste din octombrie. Pentru aceste defilări, din timpul anului şcolar, nu exista discuţie: la 5 dimineaţa, îmbrăcaţi în costum pionieresc, ne adunam în fața organizaţiei orăşeneşti de pe strada Poştei, de unde mai târziu ne încolonam spre a ne deplasa către Gara de Sud de unde se „afluia” pe Bulevard, către tribuna amplasată la rondul „Vânătorilor” (rondul dinspre centru al Bulevardului Independenței), cu flori artificiale în mâini, și având obligaţia de a striga „Ura” cu privirea orientată spre dreapta! Nu era nici o plăcere, mai ales atunci când ziua era ploioasă (în noiembrie se întâmplă des), deoarece era interzis să mergem cu umbrele. Pentru ziua de „23 August” era mai dificil să se strângă mulţi participanţi, datorită perioadei de vacanţă, dar cei care practicau sportul erau chemaţi de urgenţă (era uşor că se apela la antrenori / profesori) pentru a forma și defila în „coloana sportivilor”. Pentru vârstele noastre de atunci nu exista nici măcar plăcerea de a bea o bere la finalul defilării…
Prin acest text am încercat să rememorez cum îşi petrecea timpul de „după şcoală” elevul contemporan cu mine. Sunt frânturi de amintiri, imagini rămase în colţuri de memorie, figuri de colegi sau profesori dar şi întâmplări prin care am trecut, legând prietenii trainice care durează și astăzi, după mai bine de 60 de ani. Unii dintre colegii sau profesorii menţionaţi de mine au plecat dintre noi spre locuri senine, dar eu i-am amintit ca şi cum parcă nu m-am despărţit încă de ei, trâind încă speranța că poate ne vom putea revedea cu ocazia întâlnirile aniversare. Pentru aceia dintre dumneavoastră care vor considera că cele scrise s-au întâmplat altfel, că am încurcat anii sau personajele sau că am uitat unele detalii importante, îmi cer iertare! Vreau să subliniez faptul că tot ce am „aşternut” pe ecranul calculatorului a venit doar din intenţia de a răscoli puţin printre amintirile nostalgice a celor de o generaţie cu mine. Prezenta expunere nu îşi arogă valenţe literare deosebite şi trebuie luată ca atare, adăugând scuze pentru posibile erori de topică, redactare sau alte greşeli cauzate poate şi de abordarea mai „inginerească”, specifică autorului.

Inginer Bogdan Mihail DABIJA
Liceului „I. L. Caragiale” – Promoția 1959

𝐀𝐌𝐈𝐍𝐓𝐈𝐑𝐈 𝐃𝐄𝐒𝐏𝐑𝐄 𝐀𝐍𝐈𝐈 𝐃𝐄 𝐋𝐈𝐂𝐄𝐔

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Follow by Email